De loc din Focşani, oraşul meu natal, pe Alina Chelaru am cunoscut-o în 2013, la Roma, acolo unde trăia de un deceniu.

Îşi spusese Iamalina, iar în anul acela cariera ei explodase, aşa am şi descoperit-o pe net, după ce-mi făcusem planurile de filmări.

Până să ajungă în Italia, și-a încercat norocul muzical în România, cu succes moderat într-un showbiz care în anii ’90 se tot reinventa. Își dorea mai mult decât o singură melodie pe un disc și cele câteva filmări.

Un timp a urmat cursurile Conservatorului, apoi s-a oprit. Viața e prea scurtă, s-a gândit ea, mai bine să cânte pe un vapor, spre America! Complicat, imediat după atentatele din 2001. Dar o luminiţă a început să licărească la capătul lumii, sau cu vorbe mari: ideea fusese aruncată în Univers…

„Aveam 13 ani și am cântat în deschiderea unui concert al Angelei Similea, două melodii – una a Laurei Pausini, în italiană, și alta a mea. Și de atunci asta mi-am dorit să fac. Din România mai am amintiri muzicale plăcute – câteva melodii, între care una editată pe o culegere «Romantic», se numea «Extaz». Am avut un contract de impresariat cu Paul Nancă un an, apoi nu s-a mai întâmplat nimic. La vârsta mea de atunci, credeam că e posibil orice, dar n-a fost nicicum aşa!”

Mama a convins-o să-și amâne visul. Și s-a oprit la Roma. A început cursuri universitare de Drept, dar nu le-a terminat. După un an şi câteva examene tot muzica îi dădea ghes.

A aplicat pentru viza de State… și nimic. Încă o dată… tot așa. Să fi fost vreo șapte încercări, cine mai știe… S-a dus la Napoli și a mai dat o tură… „Vedi Napoli e poi muori?” Nţţţ, ce nu te omoară te face mai puternic. A reușit, după opt ani: în 2010 a pășit în lumea nouă și a visat cu ochii deschiși!

La întoarcere a mai început o facultate – Limbi străine, Comunicare internațională. Pe de altă parte, a revenit să cânte, alături de un grup, preluări – covers, cum se spune – prin cluburile Romei.

„S-ar putea să sune a snobism ceea ce spun acum, dar nu mă simt în largul meu, cântând melodiile altora, nici n-ai cum să te simţi în largul tău cu ceva scris pentru vocea şi feeling-ul altcuiva. Interpretarea e personală, prefer de o mie de ori melodiile mele”.

Aşa că până la urmă a început să-și compună, să scrie versuri, să colaboreze cu un muzician pentru orchestrații, ba să și aibă idei de clipuri. „Back for you“, „Choose me“, „Inima nu“ (în limba română, capisci?), „Amore“ (în italiană, de ce nu!), „Heart in the box“, „The kind of man“, „I love“… Au venit și video-single-urile. „Într-o zi căutam să-mi fac un site. Toate combinațiile cu numele meu erau ocupate. Tot scriam la un moment dat «I am Alina», până am unit cuvintele. Iamalina să fie!”.

Și așa i-a rămas pseudonimul artistic. Iar după un an și jumătate în care a tot scris la melodii, discul a venit de la sine, iar despre lansarea de la Teatro Quirino nu mai e de povestit, ci de privit în emisiune sau pe youtube, pe site-ul ei.

S-a întâmplat în 7 iunie 2013, cu o orchestră mărită, background vocal, dansatori, lumini, filmare… Show în toată regula, totul gândit de Iamalina şi de prietenii ei! Plus sprijinul Ambasadei României şi al Primăriei Romei.

„Am un amic cu care am co-produs multe din muzici, Antonio Mattia Vazza, l-am cunoscut printre primii, la o școală particulară. Am lăsat baltă şcoala, dar acum colaborăm – el este basistul grupului, în clipuri mai apare la chitară acustică. În acea perioadă, l-am cunoscut pe Luca Bramanti, apoi mai e şi Alexandra Balarini – promoter radio; deşi eram în afara tabloului de care se ocupa, i-a plăcut şi m-a ajutat la single-ul «Back for you»”.

Într-un răstimp scurt, Alina a avut de făcut faţă unei avalanşe de vreo 30 de interviuri naţionale radio, a fost şi în direct, a şi cântat pe loc când i s-a cerut. Un feedback excelent, în opinia subsemnatului, în ţara festivalului de la San Remo…

„Cum fac? Când scriu, știu ce simt. Creez un demo cu fiecare melodie, o schiță pe care o ascult în diferite momente ale zilei… și ale mele: când mă trezesc, când sunt ocupată, obosită și tot așa. Din mine vin tot felul de impulsuri, iar eu am încredere în instinctul meu. Și încerc să rămână acea intenție inițială a ideii muzicale. Ce am produs până acum e toată averea mea – am investit cât am putut, iar de câștigat – ceea ce iese de la concerte. Aștept și vânzarea discului, dar nu ăsta-i scopul. Eu una aș cânta gratis, e chestie de feeling.“

Că veni vorba de industria mare, am cunoscut-o efectiv pe Iamalina la concertul din 30 iulie 2013, la Traffic Club Roma.

Nu era ditamai sala, dar mi s-a părut la fix pentru muzica ei care mie, unuia, îmi cântă în surdină, este mai intimă, la unison cu grupul de acompaniament mic.

Am revăzut-o în toamnă, la București, la fel de jovială, gata să schimbe lumea, cu program pe ore. Telefoane cu Statele Unite, vizite incognito acasă, la ţară… Viața s-a complicat, dar în bine. La un moment-dat, era simultan în direct la Radio România și într-o emisiune înregistrată la Rai Uno.

Dar tot la Los Angeles îi era gândul. Nu se punea problema de fițe, ci de un al șaselea simț al ei, care o chema acolo.

După interviu, ne-am mai văzut de încă două ori la Bucureşti – o dată în toamnă, altă dată în primăvara lui 2014, după ce hălăduise prin L.A. vreo şase săptămâni. Fusese la ceremonia de decernare a premiilor Grammy, făcuse numeroase cunoştinţe şi găsise şi doi instrumentişti americani cu care începuse să repete. Mi-a arătat şi mie trioul, cu care interpreta aceleaşi piese, acompaniată la chitară şi calhoun, absolut OK.

Încă o dată la Festivalul „ProPatria” de la Roma (o manifestare devenită tradiţie în capitala Italiei, în care copii şi tineri români talentaţi din diaspora sunt premiaţi pentru excelenţa lor în varii domenii). Totul organizat / coordonat de o altă focşăneancă (ce mică-i lumea), Mioara Moraru Cristea, care a invitat-o să cânte, pe mine să lansez această carte şi CD-ul cu muzici din diaspora (care conţine şi „Inima nu!”); Iamalina a oferit şi un premiu… 

Altfel, om ca tot românul – mămăliguță cu lapte rece, ouă, salată de roșii, castraveți, ceapă… Așa se stinge dorul de ai săi – mama mutată în Italia, tatăl locuind undeva pe lângă Focșani. Apoi se aprinde iar luminița aceea de la capătul lumii… (Aşa se încheia capitolul Iamalinei în carte).

Să fie vreo opt ani de când s-a mutat în L.A., a început cântări în cluburi… mai mult, să înregistreze şi să producă noi melodii și videoclipuri.

Nu mai contează dacă viaţa ori pandemia a obligat-o să se angajeze (la SpaceX, if you know what I mean!). Mai mult, de curând s-a licențiat în imobiliare. Iar visul ei merge înainte: compune, înregistrează și cântă muzica proprie, echipată cu videoclipuri.

După „Just a Passenger” (2018), a depăşit pandemia cu „Put the Blame on Me” şi „Unsala” (2020), plus „Santa, Take Care of my Baby” (Crăciun 2021). Iar la un moment-dat, sunt sigur că îşi va găsi şi producătorul potrivit (care să preia promovarea, mai cu seamă în California, unde am senzaţia că se cântă la fiecare colţ de… Sunset Boulevard), fără de care astăzi nu se poate.

Adaptare după „Poveşti cu cântec din diaspora. 100 de români şi aventurile lor muzicale” (ArtPrint, 2014)