Puba Hromadka
Puba Hromadka
Paul Weiner

Dumnezeu să-l odihnească pe Schwartz, zis Cornel Calboreanu, eternul sunetist al trupelor timişorene, de la Phoenix încoace, atât cât a vieţuit prin România. M-a ţinut tot timpul în legătură cu muzicienii de dincolo. Fără el, această emisiune n-ar fi existat. Doar aşa am avut ocazia rarisimă de a-i prinde în România, la sfârşitul verii lui 2010, pe pianistul Paul Weiner şi pe percuţionistul Georg Puba Hromadka, celebri în anii ’70 pe scena jazzului românesc. Emigraţi în Germania unul după celălalt, ei s-au stabilit la Heidelberg, continuând să cânte jazz în timpul liber. În România au tot revenit din anii ’90, vara, la Timişoara sau la Gărâna, unde Hromadka a iniţiat festivalul devenit ulterior celebru în toată Europa. Însă ocaziile de a cânta oficial s-au dovedit din ce în ce mai rare… Până la Bucharest Jazz Festival din toamna trecută!

Paul Weiner: „Am fost atras de jazz când l-am văzut pe saxofonistul Peter Wertheimer cântând bosanovele lui Jobim la un birt. Apoi n-am ştiut pe nimeni, dar m-am întâlnit cu toboșarul Eugen Gondi la admitere la facultatea de Electrotehnică, căruia i-a plăcut siguranţa mea; cu el am început să exersez, apoi am făcut şi trupă. Am studiat în paralel muzică clasică; Bartok m-a influenţat cu prelucrările lui după folclor. Mai târziu am preluat şi eu o piesă populară din Ardeal, aşa a ieşit «Colinda H»… Exersare individuală, imitaţie, compoziţie, trupă – cu asta m-am ocupat. Atâta cântam de unul singur, că într-o zi vecinii m-au întrebat dacă nu ştiu şi o a doua melodie. De fapt, totul era un proces de căutare, una infinită, care continuă şi acum.“

Întrunire a clubului de jazz timişorean de la Arlus la Casa Studenţilor de pe Bega – imagini TVR din 1968… e puţin spus pitoreşti! Pe afişul manifestării, între grupurile în concert, se poate citi şi Free Jazz Trio, exact primul grup al pianistului. Aşa a fost şi la primul festival de la Ploieşti, în 1969, în plus şi cu un cvintet. Ceva mai mic, Hromadka a început cu pianul, apoi a trecut la clarinet; în clasa a VII-a la şcoala de muzică, l-a văzut un profesor de percuţie şi l-a atras spre clasa sa. Mai târziu a ajuns să cânte cu Clasicii / Clasic XX, trupă contemporană cu Phoenix la începuturi, cu care a participat la primul mare festival de pop din 1969. Aproximativ în aceeaşi perioadă, intră la Conservatorul din Iaşi şi întrerupe legătura cu muzica „uşoară“.

„A trebuit să merg la facultate, am luat în serios muzica simfonică, ceea ce fac şi acum – îmi place, din asta trăiesc. Dar în vacanţe eram în Timişoara, îl cunoscusem pe Paul, prin restaurante învăţam jazz, de fapt swing şi cafe-concert, asta se cânta cel mai mult! Toţi muzicanţii din oraş acolo s-au format; marea mea supărare a fost că educaţia în jazz era nulă pe vremuri. Ascultam la radio, pe discuri, dar prea puţin. Eugen Gondi a fost singurul care mi-a dat o carte, cred că o avea de la Consulatul american. N-am înţeles nimic, dar mai târziu am studiat-o zilnic, patru ani, în Germania, comandată de la «Berklee». Abia atunci am înţeles eu alfabetul jazzului.“

Cu grupul lor, că s-a numit Paul Weiner Trio sau Gramophon (de fiecare dată cu fostul basist de la Phoenix, regretatul Béla Kamocsa), timişorenii au constituit mereu una dintre atracţiile festivalului de jazz de la Sibiu. Am pus deoparte arhive video datate 1975, găsite în TVR, şi dintr-o filmare la Casa Tineretului, din acelaşi an. Un al patrulea membru al trupei a venit în persoana suflătorului Liviu Butoi, astăzi unul dintre reputaţii instrumentişti români de jazz, partener de jam-session în vacanţele celor doi.

Afiș Gramofon de Valeriu Sepi

„Marea noastră lecţie consta în cele 2-3 luni pe an de contract la restaurantul «Flora», cântarea aceea zilnică îţi dădea rutina şi îţi asigura reacţia publicului. Ascultătorii ne suportau, am cântat şi jazz free la acel local, teme de atunci le-am reluat mai târziu la Sala Palatului.“  Paul adaugă sprijinul fanilor – prietenii cu care au ţinut clubul de jazz cu pian, cotizaţii pentru bugetul de cheltuieli curente, discuri… Foarte important a fost discul „Spirale“ pe care liderul Paul Weiner a avut şansa să-l editeze cu Electrecord în 1975. Se pare că la originea producţiei a stat Florian Lungu, care a adus trupa, fără nicio pregătire prealabilă, între microfoanele unui car de sunet aflat la Timişoara. Şi mai trebuie spus că, până cei doi să părăsească ţara în 1977, grupul s-a prezentat într-un celebru festival concurs de la Prerov, câştigând şi două premii mari.

disc Spirale 1975

 

În toamnă, la câteva săptămâni după Weiner, Hromadka a plecat cu Filarmonica din Timişoara la Belgrad. În decembrie se revedeau la Heidelberg, unde aveau să locuiască în acelaşi cartier. Au tatonat publicul de jazz, dar n-au avut cluburi unde să cânte! „Am plecat ca muzician de jazz modern, dar în Germania se cânta clasic – swing, bebop, New Orleans; aşadar evoluţia mea a fost inversă cronologiei genului: de la free înapoi la origini.“  Nu erau locuri de cântat, aşa că s-a ţinut de inginerie şi a avut din ce trăi decent. Puba a rămas în domeniul muzical clasic.

disc 2020

Imediat după Revoluţie, bateristul ajunge la Timişoara şi investeşte într-un club – Pod 16 – care ani de zile a fost un reper al jazzului timişorean. Mai mult, la Gărâna, pe Semenic, lângă casele de vacanţă care se înmulţeau văzând cu ochii, a improvizat într-o şură un loc de cântat în vacanţe, inclusiv cu muzicieni străini; acolo au ajuns inclusiv saxofonistul Ştefan Berindei de la Köln, Eugen Gondi din Amsterdam… Aşa a început de fapt festivalul celebru astăzi în Europa. La primele cinci ediţii a fost nelipsit, apoi nu au mai fost invitaţii. „La Pod 16 am vrut o şcoală pentru tineret, le-am adus material didactic cum noi n-am avut, dar au rămas doar câţiva muzicieni din garda veche, autorităţile nu au mai fost interesate.“

Paul: „De fapt, pe noi ne-a salvat muzica – ne-a dat un scop, o direcţie, datorită ei am avut energie, realizări, mulţumire; am fost cumva privilegiaţi. Noi nu am dus-o rău, dar a venit timpul să ne salvăm de pe vaporul care încet-încet se scufunda. În România nu am mai fost invitaţi decât în 2008, la festivalul de la Braşov; a fost foarte bine, deşi se întâmpla în paralel cu «Cerbul de Aur» (trio cu contrabasistul Jan Jankeje). În curând mă pensionez şi sper să am de cântat mai des.“ Mai în glumă, mai în serios, Puba are ultimul cuvânt: „La câtă informaţie circulă acum liber, astăzi nu mai ai nicio scuză ca muzician. După 1989 am încercat şi eu să ofer ceea ce ne-a lipsit nouă pe vremuri. Pe Bega am o statuie de nămol, o spală apa în fiecare zi, iar la Gărâna alta, de paie!”

Dar nu acesta a fost ultimul cuvânt al lui Hromadka… pardon, notă muzicală. În anii din urmă, s-a ambiţionat şi şi-a strâns colegii pentru înregistrarea unui CD (sper nu cântec de lebădă): „Puba Jazz Connection” (tras cu Weiner, Decebal Bădilă şi Nicolas Simion!). O promisiune făcută la Gărâna în 2018 (din dorinţa de a nu mai veni să cânte standarde), de care s-a ţinut de cuvânt în 2021. Iar totul a plecat de la un blues – „From Brebu to Gărâna” – dar piesele inspirate de copilăria pe Semenic sunt mai multe (în total opt compoziţii originale). Discul are coperta realizată de Valeriu Sepi, cel care le desena şi afişele pre vremuri … Iar la reluarea Bucharest Jazz Festival din toamna trecută, am fost de-a dreptul fericit să îi filmez şi să îi aplaud pe Weiner, Hromadka şi Răzvan Cojanu la contrabas (la un moment dat şi cu Nicolas Simion invitat) în recital!

 

(Visited 71 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *