„Bucharest Jazz Festival” a fost ocazia să mă revăd după 12 ani cu unul dintre personajele nepereche ale jazzului nostru. Stabilit din 1989 la Bad Ischl, Emilian Tantana a devenit omul care a sfinţit locul, orăşelul istoric devenind o oază a jazzului, în particular pentru muzicienii români ai genului, de acasă ori din diaspora. În 29 martie 2022, românul a primit, pentru toată activitatea sa organizatorică de la clubul de jazz din oraş (pe care îl conduce din 1994), Medalia de aur pentru cultură din partea statului federal Austria de Sus. Un prilej şi pentru site-ul nostru să îl omagieze, nu înainte de repostarea interviului TVR Internaţional / emisiunea „Lumea şi noi” (2010).

„Am mai fost prins o dată în aeroport, când m-au ţinut două ore în arest, apoi am fost descoperit în tren şi iar am nimerit în arest. Am încercat şi pe graniţa verde, când m-am târât sute de metri pe coate; atunci au tras cu puşca după mine, au asmuţit câinii, dar am scăpat…”.

S-a întâmplat ca Emilian Tantana să fie întâiul personaj filmat în prima deplasare externă pentru TVR Internaţional, chiar în prima zi (15 mai 2010, aşa am pierdut biletul la concertul AC/DC de la Bucureşti) şi la transcrierea întâlnirii sale să am şi un mic sentiment de jenă. Poate că nu eu ar fi trebuit să scriu această carte, de fapt nu eu să fiu primul, câtă vreme el este depozitarul cel mai important din diaspora al relaţiei cu muzicienii români de jazz, în acelaşi timp organizatorul care, în ultimii 25 de ani, a făcut probabil cel mai mult pentru imaginea jazzului românesc dincolo de graniţele României. Şi tot face!…

Nu întâmplător, pentru că, fără să cânte la vreun instrument, Emilian Tantana a crescut din arborele genealogic al jazzului românesc şi internaţional! Şi s-a întâmplat aceasta încă din vremurile alb-negru ale… multicolorei muzici româneşti, când preopinentul a trăit în România, la Sibiu. Revoluţia l-a surprins în Austria, unde se stabilise de puţin timp! Acolo, la Bad Ischl (sau la Viena) el este o interfaţă a jazzului pentru melomanii austrieci.

„Sunt din Ţara Loviştei, iar în 1975 l-am întâlnit pe Nicolae, zis Nae Ionescu, la Sibiu, unde m-am stabilit. De atunci am împărtăşit şi m-am implicat în toată acea viaţă culturală sibiană, din 1979 devenind secretar al clubului de jazz care organiza celebrul festival. Din 1980 a devenit internaţional, iar anul următor a apărut şi varianta lui de vară, la Costineşti, unde am fost implicat direct. Apoi, din 1984, când am fost invitat la festivalul de la Varşovia, am început să călătoresc – Leipzig, Praga, Bratislava –, în fiecare toamnă făceam câte o excursie jazz: fotografiam, înregistram, luam interviuri…”.

Acolo, în culisele clubului şi festivalurilor de la Sibiu, studentul şi apoi inginerul Emilian Tantana se pregătea, fără să ştie, pentru a deveni el însuşi un organizator în arta pe care a iubit-o de la bun început şi căreia avea să-i sacrifice la un moment dat aproape totul! „1988 a fost anul cu cele mai mari succese, dar şi cu mari dezamăgiri. Atunci am fost managerul grupului nostru Opus 4, cu Mircea Tiberian, Cătălin Rotaru, Billy Bontaş şi Nicolae Simion (în frunte cu invitatul Dan Mândrilă) cu care am mers în Berlinul de Est; la FriedrichStadtPalast a fost un succes uriaş. Dar când a trebuit să mergem şi la Nürnberg, deci în Vest, cu o supertrupă Trialog, pe care o organizasem eu (Anca Parghel, Mândrilă, Tiberian), nu mi s-a mai dat voie: «Eşti tânăr, necăsătorit, nu prezinţi garanţie, nu te duci!» Atunci m-am supărat şi nu m-am mai gândit decât cum să evadez!”.

Am aşteptat un an pentru o excursie în toamnă la Leipzig, în septembrie 1989. Am schimbat traseul ca să nu mă mai întorc, iar în timpul festivalului am avut prilejul să particip la celebra demonstraţie din centru, de la biserica «Sf. Nicolae» – o întâlnire-cheie pentru istoria Germaniilor, de fapt pentru toată lumea. Până la urmă am venit la Viena cu autostopul. De la Consulatul din Budapesta aveam o viză de Spania obişnuită, pentru o invitaţie la festivalul de jazz de la San Sebastian. Şi am ajuns astfel în celebrul lagăr Traiskirchen – 90% din estul Europei ştie de el”.

După o mică perioadă de adaptare, a fost întrebat unde ar vrea să se aşeze. Ştia zona turistică Bad Ischl, 50 km mai încolo de Strasbourg, munţi şi dealuri împădurite, lacuri, linişte… din decembrie ’89 este acolo. A învăţat germana, a dat un examen de admitere într-o firmă şi de atunci este inginer proiectant în construcţii de maşini. În trei luni şi-a făcut update-uri cât 10 ani în România.

„Dacă alegeam un oraş mare (Viena, Graz, Linz) era mai greu să mă integrez în contactul direct cu oamenii, m-am gândit eu, că am tot studiat problema. Cum cei mai mulţi se duceau în nebunia din marile oraşe, cu toţi ochii şi urechile aţintiţi spre ei, am preferat liniştea de aici, cu localnici prietenoşi, care de altfel m-au primit cu căldură. Nu mai spun că între timp am aflat că zona are o legătură direct cu Sibiul, istoric vorbind, în fine”.

Când a ajuns în Austria, Emilian a adus şi două geamantane cu jazz românesc. Aşa făcea întotdeauna când pleca la festival, că poate se întâlnea cu Willis Conover de la Radio „Vocea Americii”, să aibă ce-i oferi din muzica de acasă.Ei bine, discurile aduse la emigrare au ajuns la Radio Austria. Iar de acolo, de departe, a ajutat cum a putut festivalul de la Sibiu, implicându-se în intermedierea concertelor unor Charles Lloyd sau Jan Garbarek. S-a întâmplat chiar să plătească o trupă din banii săi, când organizatorii din ţară nu au avut suma necesară (13.000 de mărci), pe care i-a recuperat nu uşor, în vreo 10 ani. Cât despre ce a făcut în Austria, pe lângă clubul „JazzFreunde” (Prietenii Jazzului) din Bad Ischl, unde a adus cu regularitate nume româneşti din ţară sau din diaspora, la Viena a organizat, nu o dată, adevărate summit-uri româneşti de gen.

„Cred că în 2004 a fost vârful activităţii mele – un eveniment foarte important pentru jazzul din centrul şi estul Europei, la celebrul club vienez «Porgy & Bess», cu sprijinul ICR Viena. Pentru mine, a fost practic o relansare a jazzului românesc, aşa cum nu se mai întâmplase din anii ’80. Timp de şapte zile, pe scena clubului au urcat 12 trupe româneşti, dar cu muzicieni nu neapărat din România. De exemplu, Marius Popp a cântat cu Peter Wertheimer din Israel. Atunci l-am adus din Anglia pe Alexander Bălănescu, încă puţin cunoscut în România, pe Ion Baciu jr. La noi, în Bad Ischl, era deja o scenă jazz, pe care în aceşti 20 de ani am prezentat muzică de la New Orleans până la cele mai avangardiste nume; aici am adus să cânte trupe de la cele necunoscute până la big band-uri celebre. Am reînnodat legăturile dintre Vest şi Est.  Zilele acestea iese şi primul CD dintr-o serie live, cu trioul lui Billy Bontaş. Iar acum câteva luni, în Viena, la radio, am fost invitat să prezint timp de şase ore jazzul românesc. În limba germană – o experienţă interesantă, o premieră şi pentru ei”.

Căsătorit cu o vieneză din 1995, Emilian era fericitul tată a trei băieţi care deja erau duşi la diverse concerte; încă nu cântau la niciun instrument. În 2010 era angajat pe acelaşi post ca în 1990, iar tot ceea ce făcea ca promotor de jazz se întâmpla în timpul său liber. De prisos să amintesc că totul se întâmpla în baza voluntariatului, ca întotdeauna. Nemaivorbind că, odată ajuns acasă, se informa, în primul rând de pe net şi prin Skype, cu tot ce era nou, ţinând legătura cu alte cluburi europene, cu organizatorii de festivaluri. Primea CD-uri, le asculta… un total de 1.500 de ore pe an ocupate, aşa cum face fiecare dintre cele opt persoane care sprijină activitatea clubului „JazzFreunde”.

Seara ne-a invitat în vila unui prieten, de fapt un muzeu inedit al tehnicii, în care prietenii jazzului îl serbau pe unul dintre ei… cu cântec! Ne-a mai dus şi la reşedinţa de vară a lui Franz Josef, dar şi în vechiul teatru al orăşelului, care la rândul său găzduia anual două mari concerte ale clubului. N-am mai avut timp să intrăm prin diversele case memoriale; între numeroasele figuri celebre care au adăstat în zonă, s-a numărat şi Brahms, şi alţii. Dar am plecat după 24 de ore dintr-o Austrie nemaisimţit de curată, în care muzica pluteşte în aer!  În 2024, la trei decenii de la urcarea lui Emilian Tantana în fruntea „JazzFreunde”, zona Bad Ischl va fi o Capitală culturală europeană; aşa cum îl ştiu eu pe român, în particular va fi o capitală a jazzului european, pariu?

(adaptare după „Poveşti cu cântec din diaspora. 100 de muzicieni şi poveştile lor muzicale”, editura ArtPrint, 2014)