Vladimir Cosma la Londra, în 2007, în studiourile Abbey Road, pentru înregistrarea operei sale „Marius et Fanny” – Wikipedia. 

Una dintre muzicile favorite ale copilăriei mele, de fapt tema preferată. Mă duceam la filmul cu Pierre Richard (Marele blond cu un pantof roșu) şi am conştientizat că nu atât acţiunea îmi plăcea, cât muzica; totul se schimba pe ecran, pentru mine, când începea tema muzicală. Iar când am ajuns să-l cunosc pe Florian Lungu, jazzologul nepereche, am aflat despre compozitor că ar fi român – Vladimir Cosma. Nimeni nu ştia prea multe, căci plecase de tânăr… În schimb, toţi jazzmanii mai vârstnici îl slăveau pe tatăl său, Teodor Cosma, dirijor celebru al orchestrei Electrecord.

De prin dicţionare am descoperit că Teddy, cum i se spunea, făcuse valuri încă din perioada interbelică, când a condus big-band-ul Jazzul Radioului (1934, 1940). În anii ’50, a întemeiat orchestra Electrecordului, cu care în 1957 câştiga medalia de aur la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova. Când am ajuns la fabrica casei de discuri să filmez (cu puţin timp înainte să fie evacuată), directoarea Cornelia Andreescu mi-a pus la dispoziţie numeroase fotografii din vremea aceea. Fireşte, primele luate în colimator au fost cele cu Cosma, care apărea de multe ori alături de marele pianist Jancy Körössy, cu care a rămas prieten toată viaţa. Pe Korossy îl descoperise şi îl adusese în orchestră, aşa cum făcuse şi în cazul unor Bela Călăuz, Gabi Mezei, Alexandru Imre – tineri integraţi în big band, mai celebrii Eugen Ciceu şi Cristian Colan. La rândul lui, Körössy a adus câțiva mari instrumentiști ai vremii în grup.

Când am plecat să filmez în Franţa, am sperat să ajung la tată şi fiu. Cosma cel bătrân avea 102 ani, parcă… Amicul Costin Petrescu a vorbit la telefon chiar cu domnia sa. N-am avut suficient curaj să fac la fel, aşa cred, dar am corespondat cu Vladimir Cosma prin e-mail. Nu l-am găsit liber cât am filmat la Paris, nici în anul următor… Am mai avut o speranţă când a vizitat Bucureştiul pentru concertele de la Ateneul Român, din 17-18 noiembrie 2011, atunci când Filarmonica „George Enescu” l-a invitat pentru un „Portret componistic”. Am avut chiar o promisiune. Însă au venit firme mai mari şi au ocupat toate „ferestrele libere”, care nici nu erau prea multe. Dar am arhivat toate filmările TVR de atunci, iar în săptămâna de dinaintea intrării cărţii sub tipar am avut ocazia nesperată să-l intervievez pe maestru la telefon – un vis împlinit, inclusiv pentru începutul cărţii en-fanfare! Dar m-am luat cu vorba şi am uitat că povesteam de Pierre Richard şi de filmul marelui Yves Robert – Vladimir Cosma chiar i-a dat lecţii de cântat la vioară „marelui blond“, pentru a mima cât mai bine în film!

„Este prima mea muzică de succes, unul enorm. În două săptămâni de la lansare, eram căutat de toţi producătorii de film din Paris, şi nu numai din Franţa, cu diverse oferte. Pentru mine, a fost un moment foarte important, pentru că avusesem câştig de cauză cu o idee proprie. Eu am dorit întotdeauna ca în această muzică făcută la comandă să pot să-mi exprim până la capăt punctul meu de vedere, să nu ilustrez muzical imaginile. Voiam să-mi rămână identitatea muzicală – în acest caz, şi nu numai o dată, cea românească. De altfel, mie mi-e foarte clar că e mai bine să fii tu însuţi, decât să încerci să-i copiezi pe americani sau pe nu ştiu cine. S-a întâmplat chiar că – fără să vreau să scriu muzici inspirate de etosul românesc – să cânt compoziţii cu un parfum din ţara mea natală. ”

Cum spune chiar domnia-sa, în 1963, Teodor şi Vladimir Cosma au plecat din România din motive strict familiale, în niciun caz politice. A fost o plecare despre care nu credea că se va prelungi o jumătate de secol. „În Franţa, imigrarea e foarte dificilă, acolo nu te aşteaptă nimeni cu braţele deschise. Am avut noroc că eram violonist – acest instrument mi-a salvat viaţa, mi-a permis să dau concerte imediat. Iar când am avut ocazia să înlocuiesc un violonist din cvartetul Budapesta, aceasta mi-a permis să plec în turnee în toată lumea.”

Dar scopul său muzical dintotdeauna era să devină compozitor. Aşa că şi-a continuat studiile de la conservatorul bucureştean cu Nadia Boulanger, apoi a avut o bursă la Conservatorul Naţional din Paris, ceea ce deja i-a permis să trăiască mai uşor vreme de câţiva ani şi să aprofundeze tehnica compoziţională după metodele occidentale. Apoi a devenit asistentul lui Michel Legrand, marele compozitor şi aranjor, iar după câţiva ani i s-a propus o primă muzică de film: „Alexander“ de Yves Robert, cu Philippe Noiret, Marlène Jobert, Pierre Richard – o galerie de actori iluştri, aflaţi în 1968 la începutul carierei.

„Nu m-am gândit că astfel voi ajunge celebru. De altfel, când am ajuns în Franţa nici măcar nu eram cinefil. La 22 de ani eram însă pasionat de muzică, în general, şi am ajuns la cinema prin forţa împrejurărilor. Iar comenzi de compoziţie nu primeşti de pe-o zi pe alta. Vioara a fost ceva mult mai concret, câştigând diverse concursuri, ai un angajament imediat. În compoziţie sunt ani de tatonări, iar drumul nu e aşa de precis. Ca să ajung la ceva particular – cum e tema marelui blond, care aparent nu are legătură cu subiectul filmului – nu am prelucrat folclor, ci am scris în stil folcloric românesc o muzică originală. Cum spunea Bartók: «un folclor imaginar». Am fost pasionat de muzica simfonică, dar mi-au plăcut şi muzicile etnice din lumea întreagă, cântecele de muzică uşoară internaţională şi, mai ales, jazzul. Toate aceste direcţii mi-au influenţat compoziţiile.” 

Lista celor peste 300 de filme la care a scris muzică e plină de titulaturi sonore în sine, de producători, regizori şi actori celebri. Vladimir Cosma are amintiri spumoase despre lucrul cu unul sau cu altul, despre cât de uşor a lucrat cu unele personalităţi, despre felul în care l-au inspirat un Pierre Richard sau un Louis de Funès, ori o actriţă ca Sophie Marceau. Sau cum a colaborat cu Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna pentru opera „Marius şi Fanny“. Pentru că domnia sa a compus şi numeroase lucrări simfonice, lirice, de muzică de cameră, în stil clasic, dar şi pop şi jazz. Şi cum am un apetit deosebit pentru poveşti cu cântec, să fie şi aici una cu tâlc:

„Când mi s-a propus filmul cu marele blond, regizorul mi-a spus că e vorba de un fals spion, care ajunge în această postură întâmplător. Mi-a fredonat o temă gen James Bond. Dar mie nu-mi plac pastişele, nu vreau să imit. Însă m-am gândit că spionul poate veni din Est, du froid (de la rece cum spun francezii). Un ţambal şi un nai pot alcătui ceva misterios, exotic, care să-l personifice. Mai ales că naiul, după o scurtă carieră la Expoziţia Universală din 1937 (când taraful lui Fănică Luca avusese la Paris un succes nemaipomenit), fusese uitat complet în Occident. Şi s-a întâmplat că succesul filmului a reintrodus, a relansat acest instrument şi folclorul românesc pe plan internaţional, iar Gheorghe Zamfir, cel pe care l-am ales să interpreteze muzica filmului, a devenit apoi o mare vedetă internaţională.”

Este interesant şi cum vede Vladimir Cosma conlucrarea cu ceilalţi pioni importanţi la facerea unui film. Cert e că dacă regizorul pune în scenă un scenariu ca atare, muzica este încă necunoscută. Dar, pe măsură ce se înfiripă, aceasta trebuie să devină parte integrantă a filmului. Domnia-sa crede că secretul succesului are multă legătură cu sinceritatea unui artist. Bunăoară, o anumită verticalitate faţă de regizor, pentru a impune o temă recognoscibilă, care să aibă viaţa ei şi în afara sălilor de cinematograf. „Bineînţeles că trebuie să asculţi şi dezideratele regizorale, dar fără a-ţi pierde personalitatea componistică. O muzică semnată de mine este diferită de la un film la altul. Dar nu una care doar să ilustreze, să decoreze un film, ci să aducă un element poetic suplimentar.”

N-a lipsit o întrebare racordată la pulsul social politic al prezentului, vizavi de cum este văzută în ultimul timp România din Franţa… „Nu ştiu dacă percepţia aceasta s-a schimbat. Eu am zis mereu că sunt român şi n-am simţit vreodată o ostracizare. De altfel, la concertele mele cooptez uneori instrumentişti români, ceea ce adaugă o culoare particulară suplimentară. Altfel, elemente negative sunt peste tot, nu e pădure fără uscături. Cred însă că, din punct de vedere politic, Franţa n-a avut o atitudine suficient de demnă şi valabilă faţă de problema romilor. Soluţionarea a fost cam brutală şi neelegantă. Faptul că n-am ajuns mai repede în România ţine tot de politică. Voiajez oricum greu, pentru că nu zbor cu avionul. Cu trenul mi-a luat două zile un singur drum spre România, plus încă două zile la întoarcere. Atunci, în anii ’90, n-am venit pentru că situaţia aici era dubioasă şi nu doream ca venirea şi întâlnirile mele să se interpreteze ca o susţinere a unei politici antidemocratice; am aşteptat o normalizare a României pentru a reveni.”

Din păcate, tatăl său, Teodor Cosma, n-a mai apucat să se întoarcă în România, deşi dorea foarte mult să revadă ţara natală, mai cu seamă că aici trăiau încă mulţi dintre instrumentiştii şi muzicienii contemporani cu domnia-sa. Dar a trăit româneşte, iar la 100 de ani a fost sărbătorit la Paris de oficialitățile româneşti. Cât despre celebrul său fiu, în ultimii ani dirijează orchestre mari care îi interpretează muzicile la fel de mari. Ceea ce se întâmplă nu numai în Europa, iar în particular în țara sa natală.

„Într-un fel, am găsit România exact aşa cum am lăsat-o. N-am avut mult timp, dar am revăzut cartierul de case de aici, din jurul Ateneului – neschimbat, la fel ca în copilăria mea, dar înţesat cu o mie de maşini. Casele copilăriei mele – din strada Spătarului, din strada Căluşei – sunt şi acum la fel, doar că toată lumea de odinioară s-a dus, a dispărut. Oamenii pe care i-am văzut acum sunt mai trişti, mai preocupaţi, mai serioşi, parcă aşteaptă ceva. Atunci erau mai veseli, mai băşcălioşi. N-am regăsit sentimentul de «acasă» la Paris, dar nici aici nu mă pot considera acasă. Dar mi-am redescoperit totuşi sentimentul de apartenenţă revăzând locurile copilăriei – şcoala «Silvestru», liceul «Cantemir», biserica «Silvestru», Conservatorul de muzică, Ateneul etc. Cred că în limba română pe care o vorbesc acum, din când în când, traduc anumite expresii franţuzeşti, dar simt că dacă aş trăi câteva luni la Bucureşti, totul s-ar repune la loc rapid. Voi reveni în curând, cu toate că sunt foarte ocupat.”

(capitol adaptat din volumul „Povești cu cântec din diaspora. !00 de români și poveștile lor muzicale” – editura ArtPrint, 2014)

Sursă foto: Discogs, Wikipedia

Concert 2013 transmis de TV Monde / Heliox Films (între instrumentiștii din orchestră, Marius Preda la țambal):