„Un vechi coleg de clasă m-a chemat la o întâlnire, la Brebu. Eu încheiasem de mult treaba cu România, îmi şi spuseseră mulţi că n-am ce căuta aici, că o să mă sperii. Dar, până la urmă, am venit şi m-am simţit, ca o pasăre liberă. Erau trei zile şi Dixie mi-a făcut cunoştinţă cu Marius Giura, am văzut scena de la Gărâna, unde se ţine festivalul de jazz, iar el mi-a zis sec: «Ştii de când te aştept? De 20 de ani!» Cu un an înainte divorţasem chiar de ziua mea – 19 iulie 2007. Împlineam 49 de ani şi m-am hotărât să-mi cânt propria muzică. Şi am început să pregătesc un concert virtual, pe care să-l cânt de unul singur, cu computere, la căminele de bătrâni care suferă de Alzheimer. Voiam să cânt gratis, am început să programez calculatorul, să-mi fac planuri“.
Hamburg înseamnă pentru subsemnatul un mare oraş german, cu încărcătură istorică specială… muzicală! Locul de unde au erupt Beatles-ii, dar şi acela unde au fugit (şi duşi au fost), în ianuarie 1970, Sideral-ii, una dintre primele noastre formaţii beat… Tot acolo trăieşte şi Erlend Krauser, unul dintre ciracii trecuţi ilegal frontiera spre libertate, de Nicu Covaci de la Phoenix. Un chitarist care a făcut carieră cu celebra James Last Orchestra (şi cu care a tot cântat, când a avut chef, aşadar ca un fel de membru corespondent al Academiei, sau ca un visiting professor), până la dispariţia dirijorului.
Iar primul meu interviu cu el se întâmpla cu ocazia primei reveniri în ţară – senzaţionalul concert-recital la „Timişoara Jazz Festival“, din 29 noiembrie 2008. Nu oriunde, ci în sala Colegiului Naţional de Artă „Ion Vidu”, respectiv, la liceul de muzică absolvit de Erly şi de fratele său Dixie (care l-a şi acompaniat la bas, alături de Doru Apreotesei la claviaturi şi bateristul Stephan Eggert de la James Last Orchestra).
După ce l-am intervievat a doua oară, la Hamburg (2010), mi-a rămas o imagine puternică, aceea a individului care simţea că nu mai poate respira în cutia de difuzoare, la trecerea frontierei din 1977 (min 5.30 în emisiune). Iar până acolo, o altă decizie… „În primul rând mi-a fost frică! Am părăsit ţara nu din cauza regimului; cântam blues, aveam gagici, bani şi probabil tot ce-mi doream eu atunci. Dar am avut un tată care a vrut să mă facă star al viorii, nu insist prin ce-am trecut. Numai că, la 12 ani, am auzit două note cântate de Jimi Hendrix – acela a fost momentul care mi-a salvat viaţa, altfel sfârşeam aruncându-mă din tren. Ne-a terorizat şi pe mine şi pe Dixie, a apărut şi în Germania; m-a ameninţat, la fel şi pe Covaci!“
Primul grup în care a cântat Erlend, cu vioara, s-a numit Pro Musica (alături de fratele Dietrich la contrabas şi de Doru Apreotesei la pian). Mai apoi, Krauser cel mare este cooptat în Phoenix, peste visurile sale! O viaţă deloc uşoară, cu o a doua frică! Era în turneu cu Cenaclul „Flacăra”, cu şase luni înainte de bacalaureat, dar s-a retras pentru a recupera şi a forţa admiterea la Conservator. Un eşec ar fi însemnat armata, pe care pur şi simplu nu o concepea. Vine vara lui 1977 şi cu ea salvarea, când liderul de la Phoenix, deja cetăţean olandez, reuşeşte să treacă înapoi frontiera cu o parte dintre membri, ascunzându-i în boxele instalaţiei de sunet!
„La un moment dat, nu mai puteam respira, am încercat să mă întorc (se chirceşte pe jos să ne arate, n.a.), am întors genunchii, până n-am mai putut; am crezut că ăla era sfârşitul. Dar n-a fost aşa, în schimb noi aici am venit la foame; nu s-a ştiut în ţară, dar ajunseserăm aşa de slabi, încât stăteam în pat, hibernam ca urşii, ca să nu ameţim de foame. Datori, fără încălzire. Nicu a făcut oricum tot ce se putea, însă pasărea zburase de mult. Ceva concerte, dar pe bani puţini. Mergeam cu Covaci pe câmp, în paltoane, să culegem sfeclă. Am zis: «Nicu, fac tot ce pot, dar noi trebuie să ne schimbăm, poate că trupa nu mai merge.» A fost un conflict, gazda ne-a dat afară, trupa s-a desfiinţat de la sine… dar n-a plecat nimeni din Phoenix.
La 19 ani, n-am realizat dezrădăcinarea, ce înseamnă să părăseşti o ţară, pentru o alta unde nu ai nicio legătură, nimic. A fost un deceniu în care m-am simţit străin, oriunde mă duceam şi ce făceam. Acum mă simt acasă oriunde aş fi, sunt o frunză care se deschide şi, dacă e vânt, zboară. La 51 de ani am reuşit să trăiesc aproape fără frică. Îţi dai seama, la un-moment dat, că în viaţă nu e necesar să frânezi forţa care te ghidează. Descopăr chestii interesante – fiecare zi e o altă trăire. Mă trezesc de dimineaţă, îi mulţumesc lui Dumnezeu, apoi meditez, fac yoga, studiez două-trei ore la chitară“.
Fără viitor cu proiectul lui Nicolae Covaci, Transsylvania Phoenix, Erlend s-a mutat cu Mony Bordeianu, primul solist al grupului, plecat cu şapte ani înainte în America, dar venit în Germania la semnalul liderului. Apoi, a pornit la drum cu Madhouse, un trio alcătuit cu basistul Josef Kappl şi cu bateristul Ovidiu Lipan Ţăndărică. Se părea că o altă pasăre Phoenix renăscuse, din flori! Dar n-au fost decât două discuri şi ceva concerte, apoi scuturarea de cenuşă a continuat neabătut, într-o barcă sau în alta. Corăbiile nu i s-au mai înecat, ba dimpotrivă, au prins aripi! După mai multe discuri cu grupul Lake, în care a activat de altfel şi Kappl, apoi Rotamund, chitaristul a pornit şi o carieră discografică solistică, unele melodii vibrând încă româneşte!
„Dacă vrei să fii independent cu ceea ce iese din tine, trebuie să fii tu şi solist vocal. Aveam două melodii pentru un single, solistul a zis că nu poate să cânte ce-i scrisesem. De la ele plecând, am reuşit un prim album – «Ambrosia» – cu muzică fără cuvinte, iar din acel moment am intrat şi în muzica de film. Ăla a fost semnalul că sunt pe drumul bun. Altfel, eram sărac ca un şoarec, îmi ţineam soţia şi copilul mic într-o locuinţă derizorie… Am mai scos încă şase discuri în 25 de ani, nu e mult… Apoi a apărut bătrânul James Last, m-a văzut cu această muzică de film.
Folclorul nu e ceva dorit la mine în cap. Mie aşa îmi vin ideile – sunt vizitat de câte una, o prind. Dacă am în cap un sunet de taragot sau de cimpoi, asta e! Piesele mele sunt ca tablourile: pictez o imagine de exprimat, după aceea improvizez în acea atmosferă a temei. Vă arăt şi cum – iată melodia care se va intitula «Timişoara» pe următorul disc… Dar n-a fost mereu aşa. În trecut, ani de zile am trăit sus, în creier, însă de vreo doi-trei ani trăiesc aici, nu mai dau importanţă gândurilor, aici e puterea noastră, hara“.
Ce-i drept, la începutul verii, l-am găsit pe Erly singur, împăcat cu sine. Cum se face frumos afară, pleacă cu camioneta pe care şi-a transformat-o în rulotă, pe Elba. Joacă golf, revine după o săptămână să-şi schimbe lucrurile.
„La mine n-a funcţionat viaţa normală, cu soţie, familie şi aşa mai departe, dar am un copil, acum mare. După ce l-am văzut pe drumul său, am luat-o şi eu pe calea mea. Îl cheamă Roman, are 27 de ani, e la rândul său tată al unui copil de trei ani (se întâmpla în 2010, n.a.). Nu e departe de muzică, pe discul al şaselea mi-a programat la piesa «Imagine» tobele – să sune ca negativele hip-hop de la Beyonce –, şi a făcut-o foarte bine; pe discul nou a mai lucrat una sau două piese la tobe. Spre rap e şi cariera lui (ca solist vocal), are discuri, colaborări; dar în ultimul timp s-a plictisit şi s-a apucat de speed metal, ceva foarte tare şi foarte repede“.
Cum spunea mai sus, Erlend a avut de trecut peste dublul şoc generat de momentul în care a pierdut ambele femei din viaţa lui. Dar nu rămăsese singur, ci cu muzica sa. Şi-a digitalizat toată zestrea de melodii şi le-a băgat într-un computer care să-l poată acompania. Putea astfel să cânte singur, să dea mai departe din darul pe care-l primise – oamenilor bătrâni din azile. În acel moment, a venit propunerea concertului de la Timişoara. „După o săptămână de repetiţii, n-a fost deloc uşor. Dar pe mine m-a interesat să cânt, chiar şi pe gratis, dacă oamenii sunt interesaţi de muzica mea; nu mai aştept nimic altceva de la viaţă, vreau să-mi fac treaba. Dacă nu, cânt acasă pentru mine. N-am crezut că se va întâmpla acest concert, a fost o minune“.
În 2021, a lansat discul „No limits”. Mulțumesc, Iuliu Constantinescu, pentru update.
Din păcate, acelaşi organizator nu a mai putut să-i ofere şi un turneu în România, ce-i drept foarte complicat tehnic. Erlend a continuat să compună, ba mai mult, cu un prieten a realizat şi un film al revenirii la Timişoara, pe care tot românii l-ar înţelege cel mai bine. În 2010 a lansat „it“ (CD şi DVD), iar pe Youtube făcea la un moment-dat furori cu un film de prezentare a unui amplificator de chitară Kemper nou (pe stil vechi, cu lămpi); dar de fapt contează ce cântă acolo, pentru mine năucitor de frumos!
În 2015, s-a alăturat turneului european James Last (între concerte, tradiţionalul gig la Royal Albert Hall din Londra). Avea încă un disc în lucru, apărut în 2017, dar eu am rămas cu sufletul la DVD-ul „Journey to Here and Now“, de pe care mi-am permis să-i împrumut primul şi ultimul cadru pentru emisiunea portret, mai cu seamă că începea cu un citat din Jim Morrison şi The Doors („Raiders on the Storm“) şi sfârşea cu un altul din Mihai Eminescu, avertizând asupra pierderii urmelor şi prin urmare a uitării numelor. Şi o melodie – „Păsări albe” (min 16.45 în emisiune) – una dintre primele dedicate Revoluţiei Române!
După festivalul de blues inițiat de Nicolae Covaci la Gărâna, în primăvara lui 2019, Erly a revenit în România pentru trei concerte la Timișoara, București și Râmnicu Vâlcea. Organizatoarea Mara Petrovna mi-a făcut surpriza să mă cheme unde era cazat chitaristul și să-l filmez vorbind și cântând, pentru TVR 3. Am primit și cel mai recent disc – „Last Discoveries“ – și m-am bucurat de concertul de la Hard Rock Cafe, pe care am avut marea onoare să-l prezint.
„Titlul «it» înseamnă marea forță, nu ceva exact, în sens de ceea ce te ghidează în viață. Cânt piesele de pe discurile mele, plus cele care au avut succes în America din 2014, de la Christina Aguilera – «The voice within» și «Hurt» -, au apărut și câteva cu voce. Sunt împăcat cu mine, nu mă mai chinuie teme ale vieții gen soție, căsătorie, copii… Nu contează dacă am ce mânca, mă descurc, viața nu-mi mai e influențată de chestii de astea; sunt conștient de marea forță care e cu mine și nu trudesc decât la noi piese, au rămas singurul meu țel.“
(adaptare după volumul „Muzicieni români în Germania”, editura Integral, 2019)