A plecat dintre noi, de câteva zile, Alexandru Arion – nu numai chitarist (în grupul beat şaizecist Sincron, condus de Cornel Fugaru), uneori și solist vocal (în propria-i trupă pop-rock, Capitol, din anii 70), ci și unul dintre cei care au reinventat chitara electrică… În aprilie ar fi împlinit 85 de ani, Dumnezeu să îl odihnească în pace! Mai jos, povestea sa cu cântec… rock.

„În toată perioada anilor ’70-’80, mişcarea asta a funcţionat sinusoidal. La început, era obligatoriu un repertoriu cu 80% piese româneşti, apoi 100%; iar melodiile străine erau acceptate doar dacă erau instrumentale! Nu mai ştiu a cui era lozinca – a cenzurii, a Direcţiei Generale a Aresei – «Ce se taie nu se fluieră, tovarăşi!»… Când cântam cu Sincron, aveam un cântec frumuşel, de îndrăgostit, cu cocorii care pleacă spre ţările calde. La vizionare, mi se zice să schimb textul, că ăsta-i un îndemn pentru tineret să fugă din ţară. M-am înfuriat mai târziu, am luat-o pe nevastă-mea Catrinel şi am compus «Balada steagului» pentru grupul Capitol – am văzut că ai găsit filmarea. Superb, ca în epoca de aur a muzicii uşoare, piese de genul «Macarale» şi «Bumbeşti-Livezeni»… A noastră era o băşcălie totală, normal că n-a rezistat: «Jarul din foc de furnale / cu inima noastră aprins / l-om strânge în mândre pocale / pe cer îl vom duce nestins. // Şi galbenul holdelor noastre / în fiece gând încolţit / ca aurul vechi între astre / o grindă de boltă rodind. // refren: Curcubeu românesc / aripi timpului cresc / luminează-ne-n zbor / un măreţ viitor. // Românesc tricolor / fii mereu arzător / fii lumină şi stea / ţara mea.»“

Aşa începe aici povestea chitaristului şi a solistului vocal Alexandru Arion, nu cum şi-a dorit-o domnia sa. La lansarea primei mele cărţi, „Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în Arhiva TVR”, în 26 ianuarie 2006, am primit un manuscris de-al său (via Laurențiu Toma & Anda Avrămuț), scris să apară cândva sub egida unei edituri româneşti… pentru că în Grecia, acolo unde este stabilit, e greu de crezut că ar putea să vadă lumina tiparului. Se numeşte „Podul – rock la răsărit de Eden şi alte amintiri“ şi conţine rememorări ale începuturilor epocii chitarelor electrice şi gânduri ale unuia dintre oamenii care au slujit-o din umbră şi în lumina reflectoarelor. Fiindcă viaţa de star pop-rock a lui Arion a avut şi culise, la propriu şi la figurat.

Altfel spus, Sandu s-a numărat printre primii manufacturieri de instrumente electronice şi amplificatoare pentru acestea. Într-o emisiune „Remix” din 2019, tratând „Reinventarea chitarei electrice la români”, a existat un capitol serios dedicat chitaristului de la Sincron, unul dintre primii făuritori de instrumente electrice din România, hand-made. În continuare, o punere în pagină a interviului cu domnia-sa din toamna lui 2003, într-un grup de montaj din TVR.

„Apucasem să cânt cu orchestra lui Rolf Albrich, dar apoi am ales libertatea. Podul meu era un atelier clandestin, unde confecţionam tot ce trebuia unei formaţii de chitare electrice: instrumente, amplificatoare şi aşa mai departe. Cu Sincron ne plăteam sala de repetiţie dând un concert. La primul, în sală erau 20 de colegi de-ai lui Bebe (Cornel Fugaru, n.a.) de la Conservator, soldaţi şi unguroaice din Cişmigiu; în primele rânduri – un grup de tovarăşi care ne-au tot recomandat să dăm mai încet muzica! Tot între «două beri şi două mici», după acel concert am botezat şi trupa. Nu mai ştiu cine a dat ideea.“

Între faptele de glorie ale Sincronilor figurează un concert de pomină în Herăstrău:

„Noi am fost adoraţii publicului şi, când am început cu «What I’d Say» a lui Ray Charles, s-a rupt filmul. Nu se mai auzea nimic, lumea a dat foc la ziarele cumpărate pentru a se feri de apa de pe bănci (plouase după amiaza) şi Miliţia era pe punctul de a interveni, aşa că am hotărât să scurtăm programul. La final, la poarta artiştilor ne aştepta o mare de oameni. Nu cereau autografe, voiau doar să ne vadă, să ne atingă! Ne-am înghesuit toţi în micul Fiat 850, câştigat de socrul meu la Pronosport, şi atunci s-a întâmplat: ne-au ridicat pe umeri cu maşină cu tot şi ne-au transportat aşa până la ieşirea din parc, depunându-ne pe şosea la 200 de metri distanţă. Cred că nici şefii de state n-au avut o asemenea onoare! Mare scandal am avut cu «Wooly Bully», pe care de obicei o cântam cu «la-la-la». În februarie ’66 parcă, invitaţi de regretatul Tudor Vornicu, am avut concert la Sala Radio, transmis în direct la TVR, şi la bis am cântat-o ca în original, în engleză; apoi am apucat să mai cântăm şi «Hippy Shake» după The Swinging Blue Jeans. A fost mare scandal, şase luni am fost suspendaţi. Dar asta s-a transformat într-o mare reclamă şi mai târziu am fost chemaţi în toată ţara! Iar interdicţia ne-a mai folosit la ceva. Ne-a venit o idee genială – să prelucrăm cântece populare cunoscute în stil rock. Se auzea ca afară, dar vorbele sunau cunoscut, ca aici. A fost un mare succes, închizând gura criticilor şi devenind un exemplu şi pentru alte formaţii. Back in business!“

A fost apoi filmul de scurt metraj „8 minute de vis“. Două zile a rulat, în 1967, la Cinema „Scala“, după care a fost suspendat. Succesul era prea mare. Nu neapărat de vânzări, ci de popularitate: lumea care voia să-l vadă spărgea geamurile stabilimentului pur şi simplu… În 1968 – Premiul III la Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor de la Sofia, urmat de turneele în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS şi Israel. Toate, în condiţiile în care, la întoarcere, îşi vedea fiecare de treabă:

„Aveam şi serviciu. Nu puteam trăi doar din muzică. Deşi, când am ajuns în culmea succesului n-ar fi fost greu – erau turnee prin ţară, imprimări la radio, televiziune, discografie, spectacole de revistă – , în total ieşea de-o leafă mare. La Ploieşti am cântat pe stadion – noi am inventat noţiunea de impresar (Emil Kost, cel care i-a lansat, n.a.) – şi dacă am văzut atâţia impresari veniţi pentru noi, am aruncat fluturaşi din avion, a venit Miliţia călare… Dar se putea trăi. Nenorocirea e că acum n-avem pensie – eram plătiţi din fond nescriptic. Deşi reţineri de bani s-au făcut, nenumărate! Acum ar trebui nişte avocaţi, dar nu ţine de emisiunea asta…“

Sandu trăia într-o lume paralelă. Câştiga mai mult decât orice inginer din ţară. În Polonia a văzut trupe fantastice, acolo existând o libertate de exprimare crescută. În manuscris vorbeşte pe larg despre zilele „Bucureşti – Varşovia“ din fiecare august, în special despre 1968; atunci au aflat de „Primăvara de la Praga“, un pic speriaţi, gândindu-se că vor fi luaţi prizonieri, întrucât Ceauşescu refuzase să se alăture trupelor Tratatului de la Varşovia. Dar au fost priviţi cu admiraţie, iar Sincronii s-au simţit mândri. Apoi, cu ocazia turneului în Israel, cu eminenţii fraţi Berindei, cei doi suflători au ajuns în RFG! De asemenea, scrie despre prietenia cu consulul iugoslav Mile Bogdanović, de pe urma căreia au avut de suportat diverse anchete ale Securităţii: „Cu Sincron mă obişnuisem cu cenzura, numai că în Polonia am dat de oameni care-şi vorbeau cu «pan», adică domnule, nu tovarăşe… Au avut şi un partid particular în parlamentul lor, în Seim! La noi meseriaşii au fost raşi…“

A plecat în anul 1978, în Israel, având-o pe mama sa acolo, măritată cu un ziarist evreu. La rude de gradul unu se putea pleca atunci, aşa că a făcut-o legal; dar după o aşteptare de un an, timp în care a suportat toate mizeriile de rigoare precum pierderea seviciului (lucra ca sunetist la Teatrul „Ion Vasilescu“), decontarea şcolarizării soţiei şi multe altele.

„Ca politehnist, n-am putut să profesez ca inginer nicio oră, din cauza originii mele nesănătoase. După câteva încercări (inclusiv la Radio şi la TVR), mi s-au închis în faţă toate uşile. Aşa că, de fapt, conducerea ţării m-a ajutat să uit noţiunea de Patrie, datorită ei sunt acum în Grecia, acasă. Desigur că gândul oricărui român era atunci la America, dar am ajuns acolo mai târziu, ca grec, şi nu m-a înnebunit prea mult; America nu era exact ce sperasem, iar vârsta mea nu-mi permitea să mai ajung la ceea ce visasem, stând la coadă în strada Iorga, la Paşapoarte. Când veneam în vizită, rudele mele aveau mereu probleme, destul de mari… chiar dacă aveam paşaportul grec în buzunar. După ce-am plecat, m-a ajutat Bebe Fugaru să-mi recuperez diploma de la Politehnică. A trimis-o prin soacră-mea, într-o plăcintă cu mere, cu autobuzele de Grecia. Aşa am putut obţine echivalarea diplomei de inginer. Integrarea mea a fost uşoară: Arionii – o parte dintre ei – sunt greci la origine, unii fanarioţi, alţii mai vechi, aşa cum e scris în arborele meu genealogic, scos din arhive de vărul Costache. Am familie aici, soţia este grecoaică – Eleni Gramaticou – iar fiica e căsătorită, cu două fetiţe. Sunt bunic, dar nu numai dinspre ea; mai am o nepoţică în Polonia de la fiul meu, Tomasz, fiul Ewei, a doua mea soţie, poloneză. În ţară am tot venit la procese pentru despăgubiri, eu find ultimul moştenitor al unor acareturi, în Bucureşti şi în Bârlad. Dar treaba încă nu s-a terminat, prin grija partidului şi a guvernului. Am 74 de ani şi cam 40 de ani de procese şi în ţară şi la Strasbourg, şi tot mai sper…“

În Grecia a cântat doar când avea de probat vreun amplificator sau pe la vreo petrecere, rar. A lucrat în două studiouri de sunet, la Sony Service, dar şi în învăţământul superior electronic, la două şcoli postliceale şi la Universitatea Pedagogică. Aşadar, electronica a trecut de mult de la hobby la job.

„Construiesc amplificatoare cu lămpi hi-fi, hi-end şi profesionale; în privinţa chitarei, pentru Polonia – fiul meu se ocupă de asta. Multe dintre ele au fost publicate aici şi în SUA, în reviste de electronică, în limba română, engleză şi în greacă. Aşa că nu am de ce să revin definitiv în România, din motivele pe care ţi le-am descris. Ar mai fi şi altele, dar nu e cazul să le spun acum.“

Foto: Discogs, arhivele personale Alexandru Arion, Cornel Fugaru, Emil Kost