Multă lume din Timişoara şi-a dorit să plece din ţară, nu mai spun de cântăreţi, dar pentru mine era de stat în România. Dar am fost nevoit să plec, atunci când – tot făcând naveta la Bucureşti – nu am putut să mă mut în capitală, care în 1985 era un oraş închis, cel puţin pentru mine. În plus, fusese o iarnă grea, copilul cel mare s-a îmbolnăvit, taxi n-am găsit, tramvaiele nu circulau, curentul era oprit, iar eu am alergat cu el în braţe de la un spital la altul. Am jurat atunci că aşa ceva nu aveam să mai permit să se întâmple – nici mie, nici copiilor mei.“

În iulie 2010, când echipa TVR l-a vizitat la Stockholm pe muzicianul Doru Apreotesei, se împlineau exact 25 de ani de când acesta rămăsese în Scandinavia (la sfârşitul unui contract la Copenhaga), urmând să se stabilească în Suedia. Celebrul claviaturist al grupurilor Post Scriptum şi Sfinx a avut o adaptare nu tocmai uşoară, dar până la urmă toate i-au mers din plin, inclusiv soţiei şi celor trei fii, la rândul lor apropiaţi muzicii. În acel moment, adaptându-şi munca la facilităţile internetului, Doru îşi permitea să locuiască iarna în… Thailanda! În fiecare iarnă…

Dacă în timpul liceului de muzică de pe Bega, claviaturistul şi-a găsit menirea în grupul folk Pro Musica, câţiva ani mai târziu îl regăsim în cea mai importantă trupă de jazz timişoreană, luând locul unui pianist cu firmă, Paul Weiner.

Muzica grupului – refăcut sub titulatura Gramophon, apoi Post Scriptum – era una nouă pentru România, un fusion cu accente pop-rock. Cu două repertorii diferite stilistic, trupa timişoreană ajunge în cel mai scurt timp în topuri, lansând şi un LP foarte aplaudat, înregistrat atât în limba română, cât şi în engleză, pentru export. Din păcate pentru acel adevărat supergrup timişorean, Doru nu s-a putut adapta distanţelor şi a fost nevoit să treacă la Sfinx, în Bucureşti, cu acelaşi stres al navetei. Iar până în momentul deciziei capitale, Apreotesei a cântat oriunde a fost chemat; acasă la Timişoara, bunăoară, a ajutat din plin la primul album discografic solistic al lui Mircea Baniciu.

 

Ştiam că voi aştepta în semilegalitate doi ani, nu eram primul. Eram conştient că voi pierde prieteni, ani de viaţă, portofoliu muzical, că o voi lua de la început şi că nu voi mai avea la îndemână job-urile din România. Cu toate acestea, în primul moment am fost dezorientat psihic. Aveam prieteni în Mircea Vlad şi Anca, familia lor, dar totuşi am trăit un şoc – atacuri de panică, claustrofobie, în metrou începeam brusc să transpir. Colac peste pupăză, familia mea era în România şi nu aveam nicio certitudine că urma să o mai revăd vreodată. Apoi au început să funcţioneze mecanismele de autoapărare, cum mi-a zis medicul, am învăţat limba cu un englez. Job-uri am avut de la început – dar nu în supergrupuri, ca în România. Am intrat în legătură cu studiourile, ştiam ce pot şi ce aveam de învăţat. Niciodată nu am fost angajat permanent, ci liber profesionist; cred că au fost ceva contracte mai lungi în teatru – spectacole zilnice în centru, un turneu prin toată Suedia. Oricum, nu mai mult de şase luni.“

Doru Apreotesei la Post Scriptum (1981, Sibiu Jazz)
Disc Post Scriptum
Disc Post Scriptum

În prima zi când i-au sosit copiii la Stockholm, în jumătate de oră erau afară, împrietenindu-se cu suedezii de vârsta lor, fără să cunoască o iotă din limba nordicilor. Prin urmare, s-au adaptat şi integrat din scurt. În 2010, Doru Apreotesei era deja bunic. Băiatul cel mare, Radu, avea 30 de ani, cântase cu ceva trupe rock şi reggae, inclusiv la Timişoara; însă cu doi copii îi venea mai greu, aşa că lucra reclame, în familie. Doru junior, la 27 de ani, bătuse şi el la tobe; apoi trecuse în domeniul jocurilor pe calculator, aflându-se pe motive de job în Anglia. Căsnicia n-a mai mers ca în România, dar bunele relaţii s-au păstrat. În 1993, Doru a dobândit de la o suedeză un al treilea copil, Cezar, care la rândul său s-a prins în muzică de la o vârstă fragedă.

Claviaturistul compozitor s-a reamestecat în showbiz de minune, cum era de aşteptat, oriunde i s-a cerut; nu în ultimul rând, într-un proiect întrupat în majoritate de câţiva muzicieni români vecini – Răzvan Moldovan (fost la Timpuri Noi) şi Nuţu Olteanu (de la Iris şi Holograf).

Proiectul Mess Doctors a fost de altfel implementat şi în România de Răzvan, sub mai celebra titulatură Partizan. Revenind la colaborările optzeciste cu români la rândul lor imigraţi, de menţionat acelea cu Dan Bădulescu (cu care lucrase şi pentru Mircea Baniciu) şi cu Ion Baciu jr. Apoi, în 1990 a început o colaborare în serial cu directorul muzical al parcului Disneyland din Paris, Vasile Şirli, cel care la Electrecord contribuise din plin la apariţia discului Post Scriptum.

Lucrurile acum se leagă după cum vin comenzile – dacă soseşte o propunere de o anumită categorie muzicală, mă ambalez, intru în starea de creaţie şi vine şi inspiraţia. De fapt, e o latenţă care se pune în mişcare, aşa am ajuns să scot discuri în Asia. Iată un laptop în care am un întreg studio, tehnologia de azi mă ajută enorm şi prin urmare n-o evit.“

Doru a ajuns să producă şi discuri în nume propriu – două albume de muzică ambientală, încă un disc de pian solo care conturează şi mai bine personalitatea muzicianului de jazz. Pe lângă colaborările enumerate până aici, mai merită menţionată una – aceea de două luni din 2006 / 2007, în cadrul manifestărilor prilejuite de Capitala Culturală Europeană Sibiu. 

 

 

Doru Apreotesei – la filmare – Stockholm
Doru Apreotesei în Rockul Carantinei
Doru Apreotesei în Rockul Carantinei

Dar tot spre România s-a mişcat cel mai bine şi mai complex muzical. A ajutat din plin la discurile Stepan Project din trilogia „Lumina“ (ba şi la reunirile Pro Musica) şi, în rarele concedii pe care timpul i le-a permis în ţară, a rescris cu câte un vechi coleg de trupă, live (festivalul de jazz de la Gărâna e unul dintre exemple), câte un post-scriptum muzical al începuturilor. Pandemia l-a prins în România, din motive personale a locuit la Bucureşti o perioadă, se pare că din Suedia s-a pensionat şi nici de Thailanda nu-l mai leagă nimic (mai puţin muzica, of course).

În 30 noiembrie 2019, la Gala de blues Jazz „Kamo”, Post Scriptum s-au reunit pentru un concert extraordinar: Apreotesei – claviaturi, Toni Kuhn – chitară, Tibi Ladner – voce, Mişi Farcaş – tobe, cu invitaţi saxofonistul Nicolas Simion, basiştii Victor Miclăuş şi Johnny Bota (organizator, cel căruia i-a aparţinut iniţiativa).

Un concert în memoria celor doi mari dispăruţi – basistul vocal Mircea Marcovici şi saxofonistul Emil Zoltan. Doru a mai răspuns în ultimul timp provocărilor lui Horea Crişovan, inclusiv pentru refacerea melodiei Post Scriptum – „Mireasma nopţii” în proiectul Rockul Carantinei. În gala care l-a omagiat pe Mircea Baniciu la 50 de ani de carieră din toamna trecută, a cântat o compoziţie proprie de pe unul dintre discurile solistice ale fostului Phoenix…

Autor: Doru Ionescu

 

 

(Visited 168 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inaugurarea trenului de mare viteză