Cum să fie în Canada? E ca-n România – în cluburi nu iei mai mult de 100-200 de căciulă; te mai scoţi vara cu festivalurile, dar acolo e greu de ajuns, îţi trebuie nume. Eu acum nu pot trăi din muzică – deci ziua lucrez, iar noaptea cânt. Când am ajuns prima dată în Québec City, care e francez, nu înţelegeam o iotă, nici de la radio. După o vreme ne-am obişnuit, dar nevastă-mea n-a reuşit cu integrarea, acum suntem separaţi. Eu m-am mutat în Ottawa, unde se vorbeşte şi engleză, şi franceză, mi-am găsit un job bun la Bell Canada. Fetiţa noastră e cu mama în România, se mai întorc, mai greu. Eu trăgeam şi pentru băiatul din prima căsătorie, din România, că – deh – sunt artist, între ghilimele!“

Îl cheamă de fapt Zsolt Gáspár şi e din Zalău. Dar toată lumea l-a ştiut din ’90 încoace de Joe, din Timişoara, unde s-a strămutat din studenţie. A fost urmărit de când se ştie de morbul ăsta, de muzica rock. La Casa Pionierilor, ca şi mai apoi la liceul din oraşul natal, Joe cânta cu vocea sa şi la claviaturi, nu în ultimul rând, la chitară. Apoi, a ajuns student pe Bega, într-unul dintre leagănele mişcării rock româneşti! Iar de atunci toată lumea îl cunoaşte ca basistul-vocal de la Quo Vadis, un trio blues rock la ale cărui prime apariţii naţionale, la mijlocul anilor ’90, am fost martor ocular.

Am avut ani de zile un album favorit – „Connect with me“ – al trioului, deşi n-am fost niciodată un împătimit al blues-ului. Dar pe acea casetă se întâmpla o muzică mai complexă, aşa cum înţelegeam eu atunci. Dincolo de a fi asistat şi la urcuşul pieptiş al trupei (care a lăsat în magazinele de muzică româneşti un disc şi jumătate), imediat după 2000, când am început emisiunile TV, am primit un clip Quo Vadis – „The Reason“ – pe care l-am difuzat de câte ori am putut. Pe de altă parte, cluburile luaseră avânt nu numai în Bucureşti, iar trupa avea front de lucru cât cuprinde. Dar ce-i lipsi lui Joe să plece (că atunci când am fost invitat la concertul de adio, eram convins că e o glumă)? Pentru că, pentru mine – atunci ca şi acum – este cea mai bună voce masculină a blues-ului românesc din ultimele două decenii.

După Revoluţie a fost tot acel haos, aşa că la terminarea facultăţii n-am căutat de lucru, ci m-am ţinut de muzică. Toată lumea din Timişoara mă chema să vin dincolo, dar eu nici nu mă gândeam. Dar m-am recăsătorit, soţia a făcut Dreptul, s-a născut fetiţa, şi – la propunerea ei, care nu mai suporta sistemul – am zis atunci să plecăm. Australia părea prea departe, am ales Canada. N-a mers cu familia, şi atunci m-am aruncat în muzică. Am prins un mare festival de blues pentru trupele locale, care ţinea două săptămâni, am aplicat singur, am fost selecţionat, am cântat o oră şi am fost plătit foarte bine. Ăla a fost primul zvâc! Apoi am tot cântat cu formaţii din zonă, să devin mai cunoscut – Union JackRock Snake – şi am intrat în cluburi, cu cover-uri cum se cerea. În 2011, am participat la un concurs de blues: am găsit un chitarist, Jamie Young, şi un toboşar, pe Steve Dupont; nu am luat premiul cel mare, dar ne-a plăcut la toţi trei ce a ieşit şi aşa am câştigat ceva mult mai mult – grupul Joe Gaspar Band. Aşa am rămas şi sunt foarte mulţumit, i-ai văzut pe băieţi“.

Norocul meu a fost ca în decursul celor două zile petrecute la Ottawa să prind un concert al trioului, la Gladstone Theatre, în 21 iunie 2013. O sală nu foarte mare, dar cochetă, în care am descoperit mulţi fani ai trupei, în primul rând, ai lui Joe. Cu un an în urmă, grupul lor lansase şi primul disc oficial, „Move On“, cu piese originale. Dar s-au cântat şi preluări DoorsCreamZeppelin… A fost o noapte de pomină în cartierul italian din Ottawa. Rockerii canadieni se învârt în jurul aceloraşi valori. Şi bancuri. Până la sfârşitul anului am ţinut mai strâns legătura cu Joe, pentru buna editare a emisiunii… Apăruseră din nou oferte şi pentru Rock Snake (trupă tribute ’70 cu românul la voce şi claviaturi) şi cu Crunchy Flower (cu o solistă principală şi Joe la backing vocals), aceştia cu piese originale. Iar din România au fost mai multe ecouri de câte m-aş fi aşteptat, după difuzarea emisiunii. Unii redescoperiseră, pur şi simplu, trupa Quo Vadis din anii 90, o gaşcă talentată, care merita mult mai mult.

Dintr-un motiv sau altul, noi nu am avut, practic, un manager care să se ocupe de această latură foarte importantă. Pe noi ne-a interesat întotdeauna muzica, doar chitaristul se ocupa de cântări, să primească ofertele şi să aranjeze concertele. Dar de la un nivel încolo nu mai mergea aşa; de fapt, s-a şi văzut în ultimii ani, eu am plecat pe fondul unei activităţi mai lejere a formaţiei. La un moment dat, a fost cineva care ne-a pus serios problema să ne mutăm în Bucureşti, cum au făcut-o mulţi. Dar noi stăteam foarte aproape unul de celălalt, repetam în pivniţă la baterist, ce ne trebuia o schimbare aşa radicală? Ni s-a mai propus şi să cântăm în româneşte, iar n-am percutat”.

Clipul QUO VADIS – „The Reason” are o poveste cât se poate de simplă, în jurul celor trei rockeri timişoreni care şofează o maşină de tăiat lemne de pe vremuri, ce ia o autostopistă de pe marginea şoselei. Emisiunea cu Joe aşa a început şi s-a terminat, cu rockerul român asumându-şi un semn de la destin, pentru o schimbare nici acum nu-mi dau seama dacă majoră sau minoră pentru viaţa lui de muzician. Dar se pare că doar aşa, traversând oceanul, a putut să cânte în continuare. Şi să rămână nu pe drumuri, ci pe drumul său!

Prin 2016, cred, Joe a trecut printr-o mare încercare, cu o boală urâtă… Am asistat atunci, de departe, la edificarea unui impresionant concert canadian pentru el, cu participarea multor instrumentişti şi solişti, care au fost alături de român, de colegul lor de breaslă. Care a rămas colegul lor de scenă, de viaţă. În 2019, în plină pandemie, proiectul „Rockul Carantinei” din România a reunit numeroşi muzicieni rock de peste tot, în reînregistrarea unor piese din istoria genului în România, care nu se mai cântau de decenii. Fie care se înregistra şi se filma de acasă şi ne trimitea fişierele. Joe a sărit de departe să ajute cu vocea sa inegalabilă la piesa Semnal M – „Mai avem multe de făcut”, cu o bucurie de nedescris. A trimis numeroase duble, noi am putut edita astfel un video (în care a cântat din nou alături de vechiul coleg din Zalău, Raul Kuşak) apreciat de fanii muzicii româneşti. În rest, cu trupa sa canadiană a lansat încă un CD – „JGB Blue” -, anul trecut a asistat neputincios ca noi toţi la pierderea chitaristului Quo Vadis… Astăzi, 14 mai 2022, el este angrenat din nou într-un concert organizat lângă Montreal, în memoria colegului de breaslă Adi Bărar, liderul grupului Cargo.

(Visited 179 times, 5 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.