„N-am avut idei să plec în Germania, cântam în România din toate poziţiile. Dar când maică-mea a fugit într-acolo, am avut un declic. Era o psihoză, toată lumea dispărea în Germania şi Canada. Şi aşa, din inerţie, pentru că puteam cere să-mi reîntregesc familia, am depus actele. Iar în ’90 – ’91, cum am putut să revin, am făcut-o, dar muzical: am venit în concerte cu «Cartea Tibetană a Morţilor», chitară şi orgă – o muzică experimentală, ca pe vremuri. Prima dată cu succes, apoi aşa şi aşa. Am luat pulsul, eu mă chinuiam cu maşina de scule din München, nu mai era cazul…“.

La Dingolfing, un orăşel german în apropiere de München, trăieşte Valentin Farcaş, fostul chitarist şi solist al grupului clujean de muzică progresivă Experimental Q. Acelaşi pe care l-am „savurat“ în ultimii ani ’80, atunci când cânta de unul singur „Bluesul câinelui“, la festivalul de jazz de la Costineşti … distracţie mare!

Nu ştiam eu prea multe despre muzica nouă, dar a fost cert pentru mine că omul avea o tehnică impecabilă; ştiam că luase într-un an premiul cel mare la festivalul de chitară clasică de la Sinaia, aşadar nu am clipit, să nu scap ceva din recital. În fine, după 1989 n-am mai auzit nimic de el, în schimb Mircea Toma de la „Academia Caţavencu“, el lider maximo la festivalul „Stufstock” (şi mare iubitor de muzică) m-a anunţat în 2005 (sau 2006?) că trupa lui Vali – Havoc – urma să apară pe scena mică. Am alergat într-acolo cu cameramanii (TVR) din dotare, l-am anunţat şi pe Johnny Bota (cu care aflasem că fusese coleg în Experimental Q2 şi care nu mai ştia nimic de el) şi am purces la întâlnirea de gradul III. Trebuia să-i fi văzut când s-au reîntâlnit…

„Se poate numi, cum spui tu, şi muzică progresivă ceea ce cântam noi atunci, dar, în general , era un mişmaş de Keith Emerson, Jimi Hendrix, Deep Purple, din toate câte puţin. Iar expresia noastră strict instrumentală s-a datorat… RadioTeleviziunii, care ne-a cenzurat anumite cuvinte. În loc de cranii seci a trebuit să cântăm eroi viteji, a schimbat toate textele, iar eu unul mi-am băgat picioarele. «Ce-i prostia asta?», mi-am zis, şi de atunci am cântat doar instrumental. Mi s-a părut o aiureală să schimbi compoziţiile ad-hoc, în studio; a fost un fel de protest tăcut al nostru. Nomenclatura comunistă ne-a tras clapa de multe ori, dar e interesant că am rezistat permanent, cu muzică instrumentală şi titluri ciudate – «Marş funebru la moartea unui astronaut», «Feriga albastră», «Dans marţian»… Lumea ştia despre ce era vorba, era un protest ascuns ca să-ţi păzeşti pielea, să mai poţi cânta. Nu mai reproşez nimic azi, dar atunci trupa noastră a fost subevaluată şi desconsiderată… alţii aveau mare reclamă, acum apar în dicţionare, iar noi am rămas acea mică formaţie din Cluj.”

Ne-am revăzut în aprilie 2007, când Soft Records (da, firma care avea să editeze acel disc al emigranţilor din 2014, ce mică-i lumea) îi lansa lui Vali la Green Hours un CD de chitară, „Ektoplasmatische Suite”.

„Albumul conţine piese mai vechi (compuse şi cântate în România, inclusiv la festivalul de jazz de la Sibiu), dar şi altele mai noi, din perioada germană. Tehnica e de chitară clasică, însă muzica e un fel de fusion pentru chitară; nu e avangardă, pentru că ce-am văzut la Darmstadt sunt numai ciocăneli şi zgârieturi de chitară… Am încercat să fie totuşi muzică, iar publicului i-a plăcut. Am fost surprins, pentru că în general se ascultă un repertoriu standard – Albeniz, Bach… – iar pentru ceva modern e nevoie de muncă serioasă în relaţia cu publicul. Dar, în Germania cel puţin, am avut succes constant.”

Revenind la începuturi, trupa studenţească a cântat o muzică necomercială, de unde şi denumirea ambiţioasă, undeva între jazz-rock, progresiv şi chiar clasic-simfonic. În câţiva ani, grupul a urcat în clasamentele naţionale pe primele locuri, nu întâmplător – câţiva instrumentişti erau studenţi la Conservator. Vali a fost şi cel care, în 1977, a refăcut formaţia cu alţi oameni, din nou cu o pregătire muzicală serioasă. Au apărut iar pe scenele celor mai mari festivaluri de profil – cel de jazz de la Sibiu şi acela rock organizat de Club A la Bucureşti. Cu numeroase înregistrări radio şi destule apariţii TV (unele pierdute între timp din arhive), cvintetul nu a putut lansa un disc propriu.

 

Jurnal personal, fără a intra în amănunte: În primii ani ’90, am primit (şi am difuzat mai târziu, la Radio 3 – România Tineret, emisiunea „UndergROund”) un concert tras pe o casetă – nu mai ştiu de la cine, poate chiar de la Adi Ordean – care apoi, mi-a fost cerută de Florian Lungu, cu maxi-compoziţia „Marş funebru la moartea unui astronaut.” Ulterior, am găsit şi în TVR câteva filmări absolut notabile, ceva secvenţe dintr-un festival de jazz de la Sibiu (1981), dar mai cu seamă – într-o „Emisiune în limba maghiară” – circa un sfert de oră de rock progresiv… sadea!  În Fonoteca TVR, am ochit mai târziu o piesă audio (superbă, cu un synth pe felia Keith Emerson) pe o bandă de playback a emisiunii „Tinerii şi muzica lor” cu artişti din Cluj – „Spre Univers”. Şi încă un fapt: Interviul lui Sorin Chifiriuc din 2001, care – între preferinţe, după Dan Andrei Aldea – îi nominaliza pe Iris pentru energie, iar separat pe Vali Farcaş şi Experimental „…care semăna cu Zappa, sau Dali, şi ei veneau de la Conservatorul din Cluj, nu le păsa ce iaşce?, un dadaism în muzică, super!” Povestea grupului, atât cât m-am priceput în 2015, este tipărită în volumul „Timpul chitarelor. Muzica tinereţii… a la Cluj” (editura Eikon)…

După doi ani de la lansarea din Green Hours, Lorenz Farcas, adică mail-ul lui Vali, atent la emisiunile TV din ţară, este tuşat de documentarul „Remix” dedicat lui Cornel Chiriac, refăcut şi difuzat în martie 2009: „O emisiune emoţionantă, am trăit şi eu epoca respectivă, deşi eram mai mic… Acum cred că, fără «Metronom» şi Cornel Chiriac, nu ar fi fost nici Experimental Q… Când, în 1971, am auzit la Radio Europa Liberă prima dată «The Inner Mounting Flame», cu Mahavishnu Orchestra, după şocul imens produs de ghitara lui McLaughlin, mi-am tras pătura peste cap şi am plâns vreo două ore. Am luat în mână rabla de ghitară made in Poland şi mi-am zis că asta voi face şi eu! O mică parte a dorinţei s-a realizat… Te pup şi multe mulţumiri. PS: Ca elev, la gimnaziu, i-am ascultat pe Sideral live la Mamaia, în restaurant… mamă ce trupă extraordinară!”

În 2010, în prima mea serie de filmări externe, în Germania, am ajuns la Dingolfing. În mansardă, Vali are înjghebat un hogeac cu de-ale chitariştilor, de la chitare şi electronicăraie până la partituri şi afişe. Am reînnodat amintirile: „Până la urmă, eu am şi încheiat cu muzica rock, băieţii terminaseră facultatea – despărţirea a fost inevitabilă; am mers pe linia de chitară clasică până în 1990. În Germania vremurile au fost mai bune… Aşa că, prin 2000, am revenit de la acustic la chitara electrică. Dar cel mai mult m-aş bucura să pun mâna pe înregistrările cu «Marş funebru la moartea unui astronaut»; era o lucrare de o oră, cu timpan, cu efecte, cu show – o nebunie întreagă – nu ştiu pe unde ar putea fi, parcă mi s-a scurs printre degete”.  Trebuie adăugat aici că Farcaş a studiat la Conservatorul din Cluj, a concertat cu diverse Filarmonici româneşti din ’71 şi până prin ’87, a interpretat în primă audiţie „Concertul pentru chitară şi orchestră“ de Maya Badian, dar şi alte lucrări ale compozitorilor români. A colaborat cu ansambluri clasice. Membru UCMR din 1976, a compus muzică de teatru, a participat la turnee în Polonia şi Ungaria.

„Când am trecut pe la Radio, în 2007, Moţu’ Pittiş mi-a arătat pe net «Amintiri despre viitor» şi aşa mai departe; am ascultat, mi se pare interesantă muzica şi astăzi. Acum sunt cu chitara clasică, e o mare diferenţă. Cu cea electrică ai trupă şi cari toată ziua amplificatoare, ai de făcut probe de sunet cu atâta enervare… Aici eşti singur, nu poţi bea bere că trebuie concentrare maximă… eşti ca-ntr-un looping! E altă atmosferă, altă muncă – mai mult exerciţiu – e chiar mai stresant decât să cânţi rock. Chitara clasică e vechea mea iubire; după 10 ani de experimente mă săturasem, a fost o ambiţie personală, dusă până la a cânta «Concierto» de Aranjuez cu orchestră (primă audiţie românească, n.a.), ceea ce era deja o performanţă în lumea chitaristică…“

 

În Germania a ajuns uşor, dar s-a adaptat mai greu, nu ştia decât limba franceză. Într-un an a devenit profesor (la CV-ul lui…), iar germana a învăţat-o de la elevi! Aşadar, tot chitara l-a ţinut în viaţă pe Farcaş. Pe lângă profesorat, a continuat să cânte inclusiv muzică electronică experimentală la diverse festivaluri de muzică contemporană (Darmstadt, Trossingen), a înregistrat la postul naţional german de radio. Şi, nu în ultimul rând, a cântat cu diverse trupe rock.

„Am umblat cu muzicieni locali din München, ţineam legătura cu Dănuţ Aldea, şi el cânta aşa la un moment-dat. În ultimii ani am încercat cu mai multe genuri, ca în România – cu chitara clasică prin Franţa şi Elveţia, cu trupa rock Starfighter la München. Aveam o solistă tare, trupa urca, dar s-a sinucis bateristul şi ne-am separat. Eu am trecut şi spre jazz, oricum sunt partizanul adaptării cu toate genurile muzicale (fireşte, dacă-ţi permiţi material să te ocupi şi de celelalte). Am lucrat mult ca profesor, Havoc cu care am venit e o trupă-proiect, cu foştii elevi, care acum sunt răspândiţi prin lume. Dar m-am mutat aici, la linişte, iar în mansardă e locul meu cu toate sculele, pot să cânt aici până crapă pereţii!“ 

Interviul a fost filmat aşadar în mai 2010. În paralel, universul a început să conspire şi le-am făcut legătura membrilor din prima componenţă cu Eugen Tunaru, pe care l-am descoperit în Canada (aveam să îl filmez în iunie 2013, acasă, printre claviaturi şi… stupi de albine!). Iar marea încercare a reunirii grupului se datorează lui Nicky Bucaciuc (locuia în Suedia, dar pendula în România). Episodul resuscitării primei formule Experimental Q a fost unul frumos, dar scurt. Au repetat în Tunari, la Nicky, au dat un concert – din păcate, total underground, la sfârşitul verii lui 2010, în condiţii improprii, la Big Mamou. Am filmat pentru emisiunea „Remix” / TVR Cultural –, ei au înregistrat pentru un disc nemaiapărut. Nicky se sfătuise şi cu mine în privinţa unui baterist, eu recomandându-i-l pe Ionuţ Micu, dar cea mai bună soluţie a fost tot aceea a lui Romulus Arhire: Dominic Csergo (tot clujean, din generaţia următoare) l-a  substituit de minune pe bateristul originar Puiu Delioran. 

Playlist 13 septembrie 2010: „Atlantida” – „Amintiri despre viitor” – „Imn pentru Giordano Bruno” – „Monstrul apelor” – „Flori” – „Quintet nr. 2” – „Omagiu” – „Oash, Celtic County” (piesă nouă!). Nu spun câte telefoane şi mailuri am primit după difuzare (şi reluările care au survenit anii următori), apostrofat fiind că n-am anunţat în presa centrală ori de specialitate despre concert… Dar totul se întâmplase pe fugă. Cel mai important a fost, însă, un post scriptum survenit după vreo doi ani, atunci când Soft Records a repus în pagină tot ce a putut găsi în arhive cu Experimental Q (într-o variantă masterizată de Tunaru): CD-ul „Atlantis”! În 2013, am fost cel mai fericit beneficiar al său, atunci când am cărat după mine discuri pentru Bucaciuc la Goteborg, respectiv Tunaru în Canada… Ulterior, când am publicat prima carte cu 100 de muzicieni români emigraţi, Soft Records a susţinut-o cu un CD oficial. Între piese – „Oash, Celtic County”, una dintre acele (de fapt două) piese trase în România, în 2010! O melodie care mă duce cu gândul mereu la „Hoedown” – ELP, cu ritmul maramureşean şi dialogurile solistice dintre compozitorul Tunaru şi chitarist…

După un an, Soft Records a revenit cu un al doilea CD fructificând arhive, de astă dată Experimental Q2 – „Reflux”, masterizat de Romulus. În toamna lui 2021, TVR Internaţional a redifuzat parte dintre emisiunile realizate de subsemnatul cu muzicieni din diaspora. Cu Vali Farcaş am avut o problemă tehnică cu caseta beta veche, în schimb, portretul lui Eugen Tunaru a fost OK. Dar postul nu e vizibil pentru toate companiile de cablu, aşa că am postat redifuzările pe youtube TVR, să le vadă toţi cei interesaţi. Din păcate, perfecţionistul Genu a vrut să modifice conţinutul cu înregistrări mai noi, eu n-am avut cum să operez modificările. Acum, puteţi găsi însă portretul lui Vali de la Dingolfing şi concertul reunirii. Pe de altă parte, am primit un al treilea disc cu arhive Experimental Q, de astă dată realizat de câţiva împătimiţi fani ai trupei – Adrian Matală, Remus Miron şi Claudiu Oancea – cu concursul membrilor formaţiei. Nu CD, ci LP, vinil fraţilor, asta piesă de colecţie! O realizare impecabilă, inclusiv ca împachetare grafică, felicitări şi pe această cale. Înregistrări inedite ale primei formule (plus flautistul Gheorghe Marcovici), grupate sub titlul „Amintiri despre viitor”, probabil acelea despre care îmi vorbea Farcaş în 2009. Florian Pittiş trăieşte!

De ce acum acest articol? Pentru un anunţ bombă: revenirea lui Vali Farcaş în România, pentru două concerte bucureştene. Vinovat – Claudiu Oancea, istoric (cu cercetări şi lucrări serioase despre rockul românesc, care a documentat tot ce se putea în materie de Experimental Q!), cunoscut de curând cu ocazia unui interviu cu Marius Luca. Marius (la rândul lui rezident în Montreal) e şi cel care i-a făcut legătura cu Eugen; separat, Vali şi Claudiu au conspirat pentru un eveniment rarisim, cu premiera la The Pub (15 iulie), în cu totul alte condiţii decât reunirea Experimental Q din 2010. Rockul românesc de ieri se rescrie azi, pentru mâine.

Echipa Remix la Dingolfing (mai 2010)
Echipa Remix la Dingolfing (mai 2010)

 

 

(Visited 129 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.