👉 (avanpremieră la lansarea volumului în dialog, sâmbătă 4 iunie 2022, ora 15, Bookfest, editura Corint)
„…Materialele fiind extrem, extrem de puţine, Olympic nu poate exprima acum o imagine clară şi complexă! Chiar dacă este consistentă, concentrată! Acolo unde imaginea artei nu are expresie materială consistentă, implicit şi efectul ei are puţină desfăşurare mediatică, publică, sau chiar deloc! Ea este valabilă numai pentru acei martori, participanţi impliciţi (receptori, cum spune Woringer), care au avut şansa să fie părtaşi la puţina ardere a unui act destul de important. Şi să primească în urma acestuia ceva umanizat!
Este ca şi când vezi şi revezi ruinele vagi şi aproape şterse ale lui Mohenjo-daro, vestitul oraş indian, care fiind abandonat definitiv în vremuri de mult apuse de locuitorii lui, din motive necunoscute, doar bănuite, păstrează o enigmă perenă, ciudată şi imaginativă! Nu este singurul exemplu de cvasidispariţie sau uitare, prin ardere spontană şi aleatorie! Spre deosebire de Phoenix, care după mine este un phoenix re-născător, Olympic este un arheopterix re-muritor! De fapt, la noi Olympic şi Phoenix realizează un fel de ciclu programat parcă, amintind oamenilor, pământenilor, că muzica se integrează într-un cerc celest, parcă fără sfârşit! Cred că lui Chubby i-ar fi plăcut mult ideea asta, ar trebui să refacem ideile lui muzicale!
Olympic a murit de mult, dar există mereu ! Phoenix există mereu, dar a murit de multe ori! Eu mă regăsesc, în gândurile mele, ca un fericit martor şi participant la acest ciclu (trecând de la o trupă la alta în plus) şi sunt convins că acest ciclu va exista şi după «plecarea» noastră!”.
Muzician și arhitect deopotrivă, de la tinerețe pân’ la… maturare (n-am găsit alta rimă:), Costin Petrescu a practicat ambele „meserii” la modul profesionist. Prin urmare, a avut dileme serioase de-a lungul vieții, de fapt al celor două vieți.
Pentru că la jumatatea anilor ’80 a părăsit România. Nu i-a fost în nici un caz mai ușor nici la Paris, dar măcar acolo a putut să se miște liber, a putut schimba paradigma muzicală cu aceea a arhitecturii. Când i-am alcătuit un succint portret pentru emisiunea TVR Internațional „Lumea și noi” din 2011, am avut surprize serioase, să nu spun revelații, atunci când i-am văzut grafica și desenele, ori planurile de arhitectură și realizările din Franța! Și a continuat să trăiască nu între cele două lumi, cum se spune, ci în ele (a apucat să cânte și în Franța, a lucrat în arhitectură și în America).
Cu o mențiune importantă, pentru mine: imediat după Revoluție, în aprilie 1990, a provocat și sprijinit reunirea fostului său grup Phoenix, răspândit în cele patru zări din 1977. Pentru că înainte de celebrul show al reîntoarcerii din iunie 1991, Nicolae Covaci și ai săi au avut un prim concert girat la Paris de asociația C.R.E.D., sub patronajul lui Eugen Ionesco!
Cu aceeași asociație, Costin s-a întors în Bucureștiul natal, mai întâi pentru a ajuta România (birotică modernă – copiatoare, faxuri, imprimante, computere etc), cum au făcut-o atâția alții. Apoi a trudit la o firmă care nu s-a putut ridica totuși prea mult prin corespondență, în ciuda balansului său fizic între cele două țări.
Ce m-a impresionat din nou la domnia sa a fost reconectarea la amintirile cu cântec, din biroul său bucureștean; mi-a povestit și mi-a demonstrat niște ore bune cu un instrument (Handsoniq) care combină percuția cu sintetizatorul. Dacă la concertele Phoenix nu a mai apărut decât în calitate de invitat, la ceva aniversări, cu Mircea Florian a conlucrat în mai multe proiecte, variate… dar tot punctuale.
Dacă a fost ceva ce am regretat amândoi, acel lucru ar fi cu siguranță imposibilitatea de a-mi reda ceva din lucrările cu Olympic ’64 (cu avanpremiera numită Pioneers, de la el ați putut afla în premieră despre această titulatură underground din rockul bucureștean, într-un prim interviu din 2002, de care alții nu și-au adus aminte neam). Care Olympic (pe care l-am ortografiat cu y abia după ce am citit inscripția pe toba sa mare din imaginile descoperite, vezi toate textele colegilor de breaslă de până atunci) rămâne una dintre primele mari trupe românești de rock, un grup autodesființat în plină glorie, în 1971.
Altfel, și datorită lui Costin, am putut apropia lumea interesată, în emisiuni și cărți, de contribuțiile muzicale ale acesteia, cât se poate de importante, interesante și… inedite! El a fost cel care mi-a intermediat întâlnirea cu liderul olimpic Picky Inglessis (atunci participând și regretatul solist Cornel Guriță de la Cometele, cum să uit acel… summit?), tot el a organizat și filmat o întâlnire cu mai mulți colegi de scenă din epocă. De la el am putut da mai departe atatea fotografii cu Olympic, cu Phoenix, cu Romanticii (e vorba de prima lor perioadă, din anii ’60, la Vivi Chiriachide și soția sa Mihaela tot prin Costin am ajuns). Nu în ultimul rând, este unul dintre cei care mi-au alimentat ambiția de a-l redescoperi și a-l publicita pe Dorin Liviu Zaharia.
El m-a pus în legătură cu arhitectul Mișu Munteanu – coleg de studenție cu câteva prime cântece folk românești, în ultimii ani ’60!, dar și gazdă pentru unul dintre creuzetele în care s-a sintetizat genul – cel care l-a și ajutat în primii ani de Franța, începând cu… neîntoarcerea în România! Și tot el a insistat (și a reușit să vorbească la telefon) pentru un posibil interviu (la vârsta de 100 de ani) cu maestrul Theodor (Teddy) Cosma, fondator și dirijor al Orchestrei Electrecord, tatăl și mai celebrului Vladimir Cosma. Din păcate, nu am ajuns în timp util la Paris, tatăl sfârșindu-se între timp; în schimb, cartea mea despre diaspora muzicală începe cu un portret al fiului! A încercat să mă mai introducă în anticamera câtorva români fabuloși din Franța, nu neapărat din muzică, dar a trebuit să-mi văd de lungul nasului și să mă întorc la muzica din țară…
Mă consider unul dintre apropiații lui Costin și sunt cât se poate de onorat să scriu o postfață pentru cartea sa care apare, iată, într-o succesiune de volume la pornirea cărora am participat. Iar aici trebuie pomenit musai „un cristian” – nume esențial pentru memorialistica muzicală rock – folk – jazz (cu atâtea volume și proiecte dezvoltate prin editura C.D.P.L…. și nu numai); cartea dialog cu Florin Silviu Ursulescu i se datorează în primul rând lui! Nu am citit volumul de față, dar abia aștept să-l răsfoiesc pe îndelete; deși l-am intervievat pe Costin de atâtea ori, ca să nu mai vorbesc de discuțiile noastre private. Povestea vieții sale este atât de bogată. Nu numai în fapte, ci și în interpretări, răstălmăciri… vorbe de duh. Nici să mă întind prea tare nu are sens… dar câteva episoade, care mi-au venit în minte imediat după ce mi-a cerut acest articol, tot voi înșira.
Petrescu este pentru mine un personaj cheie în muzica românească, indiferent de cât de brusc și de demult a părăsit-o la un moment dat. Dacă mă gândesc că după dezmembrarea Olympicilor a băut o bere cu Dan Aldea, când acesta reconstruia Sfinx-ul și avea nevoie de un baterist în locul lui Marian Toroimac, melomanii vor înțelege imediat unde bat (pardon, cam cum bătea:)… Dar s-a orientat spre Phoenix, tot la o reconstrucție din temelii: toată edificarea conceptului etno-rock al lui Nicolae Covaci (și ducerea acestuia pe culmi) l-a avut la bază, alături de Ioji Kappl și Mircea Baniciu. Inclusiv discul dublu de apogeu „Cantafabule” a fost schițat – în acel cantonament de pomină de pe Semenic – tot cu Costin Petrescu!
Phoenix – „Nunta” (filmare inedită pe litoral, 1973)
Despre părăsirea grupului și a rockului hard spune cu siguranță Costin de-a fir a păr în carte; eu rememorez discuțiile cu el, oficial sau în particular. Mai lungi ori mai scurte, dar pline de miez, de considerații de la filozofia culturii și până la… teologie!
Revelațiile sale la contactul cu jazzrock-ul, dar și cu muzica contemporană, povești de la Weather Report la… Xenakis. Să nu uit de acel disc surprinzător la care a colaborat – un album de senzație pentru mine (și discul preferat al lui Nicu Alifantis, dacă nu mă înșel) – „După melci”, pe versurile lui Ion Barbu. Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, apoi atâția muzicieni din spectrul jazz rock (Marius Popp, Johnny Răducanu, Cătălin Tîrcolea, Mircea Tiberian, Dan Mîndrilă etc, de vazut „Remix”-ul cu istoria festivalului de jazz de la Sibiu, care îl înfățișează inclusiv pe percuționist) și cel al muzicii contemporane (a fost alături de Iancu Dumitrescu, atunci când a constituit grupul Hyperion, dar nu numai acolo…).
Cu siguranță, și cei găsiți sau reîntâlniți în Franța au spații largi în amintirile lui Costin… pe care mi le-a transferat și mie, după însuflețirea cu care mi le-a destăinuit. Cum să uit un concert cu Bob Dylan și Santana, un altul cu Pink Floyd la Versailles… Când am ajuns prima dată în Montmartre, m-am trezit căutând și închipuindu-mi cămăruța în care a început, suspendat, aventura franceză… Ori discuția cu Michel Berger și France Gall, care l-a scos de pe linia… moartă a muzicii și i-a dat „spin”-ul spre arhitectură.
Fragment interviu Paris cu fiica Miruna Alexandra Petry:
Revenind la România, de care ne doare pe amândoi și pe care nu o poate lăsa nicicum, memorez aniversarea Phoenix de 40 de ani, cea mai impozantă peste timp – acel maraton de cinci ore de la Sala Polivalentă, din 2002. Atunci am aflat de Miruna Alexandra Petry, fiica sa, care a imortalizat evenimentul în sute de fotografii…
Petrescu a vrut atunci să publice un album, era gata, îi scrisesem și prefața… dar totul s-a năruit; nu mai contează ce și cum, cu siguranță sunt îndosariate pe undeva, între atâtea documente păstrate de muzician din anii ’60 încoace… Un paragraf în plus pentru familie, pe care am avut din nou onoarea să o cunosc. Doamna Nelly, contrabalansând și echilibrând personalitatea lui Costin, uneori vulcanic, este cheia, resortul intim, o explicație „validă” a erupției instrumentistului și a arhitectului, cu atâta forță, de atâtea ori…
Cât despre Miruna, pe care am intervievat-o în contextul portretului lui Costin, ca român din diaspora, ce să mai zic? Moștenindu-i talentul de artist plastic, cu un tată mentor, a crescut în casă cu limba română, asistată permanent de mama ei. A studiat arte plastice, apoi teatru (în care s-a și licențiat). Însă după câțiva ani de actorie, s-a specializat în modă, dar mai cu seamă în machiaje și efecte speciale de cinema, domeniu în care creează și în prezent cu mult aplomb. Prinsă cu greu la Paris, datorită job-ului foarte aglomerat, reușește să ajungă și în România (unde are rude pe care le simte foarte apropiate). Nunta ei a avut și o variantă românească!
În momentul 2018 (al lansării primei ediţii a cărţii), percuționistul avea arhivate destule momente muzicale în arhiva TVR și după plecarea sa din țară: 1990, 1994, 1996, 2002 („Ecopop”-ul lui Aurel Gherghel), 2004, 2006, 2007 („Folk You!”, „Preoteasa – 70 de ani”), 2008 – cu Phoenix ori cu Mircea Florian, dar și cu Mircea Baniciu & Friends, apoi cu Pasărea Rock…
În fine, poate am mai pierdut șirul cântărilor lui Costin („acompaniind” muzica ce i-a dat nume), nu și apropierea de personaj; acum aproape 20 de ani, în perioada în care filmam festivalurile de muzică contemporană din București, mi-a deschis această lume cu dedesubturile și subtilitățile ei.
Nu uit cum mi-a descris contactul revelator cu muzica contemporană, din sală, la un concert cu flautistul Voicu Vasinca, parcă. Cu Mihaela Vosganian a și colaborat la un disc în următorii ani. Apoi, altă revelație a domniei sale, atunci când mi-a povestit surescitat despre o excursie la Muntele Athos, cu impresii proaspete și… puternice. Cam în aceeași perioadă, cred, a apărut și ideea unui disc al său. L-am talonat atunci când a început să-l materializeze, am încercat să-l ajut în relația cu un producător muzical; dar n-a fost să fie, muzica sa era prea nișată, să zic.
Încă îi sunt dator cu un tic verbal pe care l-am dobândit de la el – cuvântul „fabulos”… Când nu mai găsesc adjective imediate pentru acel geniu muzical colectiv al românilor care mă farmecă de niște decenii, din care s-a adăpat și întruchipat și Costin, asta-i salvarea rapidă din subconștient, short-cut-ul. Altfel, pentru mine, Costin Petrescu rămâne un personaj… fabulos din umbra muzicii rock – folk – jazz (și nu numai) românești, pe care această carte îl aduce în lumină absolut meritat. Un artist generos și dincolo de construcția operei sale. Volatil sau insistent, de aproape – departe, tot timpul în reinventare și neliniște… ca într-un joc cu mărgele de sticlă, aievea (cartea lui Hermann Hesse din care mi-a tot citat).
„…Dacă poţi, îmbunătăţeşte producţiile tale… se află de ele şi mai apar nişte materiale, uitate prin nişte sertare, prin nişte dulapuri. Mi-ai trimis fotografia din decembrie 1969, de la primul festival… Cel din spatele meu nu era percuţionist! Este vestitul Gelu Colceag, care recita nişte invocaţii… cocoţat pe nişte cutii! Chiar sunteţi mari! Ce imagini, poţi să le adaugi în continuare, nu ştiu cât de greu este, dar trebuie s-o faci… Astea se vor da tot timpul şi le va veni vremea şi nepoţilor noştri să le vadă! Mă gândesc cam departe, dar bine…
Cu Phoenix-ul era clar atunci: whisky în valuri, destrăbălare şi consum, neneacă. Şi foarte important: eu oricum nu puteam să las diploma, era grea naveta permanentă cu avionul la Timişoara (asta am făcut-o în primii trei ani…!) plus (ca s-o spun p’aia bună)… atracţia către alte orizonturi sonore! Dar sunt mulţumit că am avut şi eu un rol în legenda respectivă…
Doru, figurile rockerilor de atunci sunt… «de atunci»! Lumea era intrată în totalitarism, în beci! Mai existau însă romantisme, remanenţe, nostalgii, mai scăpau! Îţi dau o imagine: de când eram puşti (anii ’50, deci după război) îmi aduc aminte că mai erau încă doamne elegante cu umbreluţe de soare şi care se urcau lejer în tramvaiele vechi, parcă seculare… Puţină lume, stres puţin, onorabil…
După o perioadă, damele cu umbreluţe au început să dispară. Tramvaiele din ce în ce mai hârburi, să se aglomereze, lumea să se îmbulzească, să ţipe… După nişte alţi ani, nu s-au mai văzut nici acele dame, nici măcar umbreluţele, o altă lume a înlocuit-o pe cea veche; şi tramvaiele au fost înlocuite cu altele noi, dar tot hârburi, cu şi mai multă lume agăţată acum şi de uşi, într-o mare degringoladă, în isterie, într-un aproape nimic…
Noi am creat în perioadele astea! Dar, atenţie, de pe o anumită poziţie! Eram toţi intelectuali! Şi la un moment dat… noroc cu Zidul!! Astăzi sunt alte remanenţe tocmai ale acestei perioade de beci, de unde lumea ieşea obosită, da năvală care încotro şi pe unde apuca, după bănuţ – singurul ţel al aproape fiecăruia… fiecare muncă se îndreaptă către asta… Un singur avantaj ar avea «beciul» (sau închisoarea): acolo poţi să creezi liniştit şi interesant fără bani! Nu ai nevoie de bani! O faci pentru tine! O faci adevărat! Şi nu comercial! Dar dezastru, «nu prea vezi în jurul tău», ceea ce este extrem de grav! Asta făceam noi atunci! Să nu exagerăm însă, există şi azi adevăraţi rockeri, dar – e adevărat – mai puţini… Iar aproape totul se dirijează către comercial… Şi de fapt e emoţionant şi plăcut să-ţi aminteşti şi reaminteşti de vremuri trecute… este istoria lumii, a noastră, a curgerii timpului, poţi să te raportezi…
Mai acum câţiva ani am scris că noi, românii, ca spirit, ca naţie, nu avem cultura păstrării memoriei lucrurilor şi a faptelor! Lucrurile şi Faptele frumoase şi vechi sunt incantate de muncă, de creaţie, de gândire, ele sunt o sursă de inspiraţie şi, deci, de mers mai… departe! Asta i-ar fi ajutat pe moştenitori să cunoască, să înveţe, să înţeleagă, să aprecieze, să ducă mai departe şi mai ales să dezvolte o tradiţie, o «stare»! Gata cu filozofia, la treabă! Eu sunt în mutat, vreau să te anunţ, aşa că te las…” (mail din 2007)
Post scriptum 2020:
În mai 2020, în plină pandemie, Arhiva Muzeul Rock din România postează o descoperire de senzație pentru melomanii români: o a treia piesă Olympic 64 care ar fi trebuit să figureze pe unicul single Electrecord al formației: „Kamadeva” (compusă pe versuri Mihai Eminescu).
Cenzurată total, înregistrarea a fost păstrată de DJ Andrei Voiculescu (Radio Europa Liberă). Ineditul înregistrării este constituit şi de partitura de percuţie: Costin Petrescu a bătut în câteva sticle acordate prin volumul de apa din ele, agăţate de un cuier din studioul de inregistrari…
👉(postfaţă la prima ediţie a cărţii „Între Phoenix şi… Le Corbusier.
👉Costin Petrescu în dialog cu Nelu Stratone” (editura CDPL, 2018)
👉credite foto: Magic Sign, arhive personale, CineStudFilm (Emilian Urse) ş.a.