Dacă ce naşte din pisică şoareci mănâncă, şi cum Nuţu Olteanu a făcut ochi şi urechi în muzica occidentală, toată tinereţea sa a fost o goană după aur. O permanentă apropiere de lumea liberă a rockului. Dar abia în 1990, după Revoluţia Română, marele chitarist român şi-a văzut visul cu ochii: s-a stabilit la Botkyrka, lângă Stockholm.

Şi a continuat să cânte, ca şi până atunci, (d)in toate poziţiile. Se întoarce în România de câte ori are ocazia să cânte (de obicei invitat la evenimentele majore ale foştilor colegi de la Iris – Nelu Dumitrescu şi Holograf).

Anul 2022 se anunţă unul fast pentru vechea trupă suedeză a sa, Guts & Grace, care lansează în aceste zile videoclipul „November Sun” realizat în România, o foarte posibilă avanpremieră la o serie de concerte în vară, la Brezoi, Bucureşti, Cluj… dacă vremurile o vor permite!

„Gânduri de plecare? De copil am avut! Când am făcut Iris-ul cu colegul Emil Lechinţeanu, toată muzica era engleză şi americană. Tot ce era mai bun de acolo venea, nu de la ruşi, cum ni se tot băga în cap. Noi am vrut să plecăm dintr-a şaptea. Iar când Emil s-a decis să plece, ca să rezolve mai repede, a intrat în mişcarea lui Paul Goma, parcă a făcut şi închisoare pe chestia asta, care însă i-a grăbit plecarea. Am vrut să fac acelaşi lucru, numai că taică-meu era ofiţer de Securitate şi şi-ar fi pierdut serviciul. Dar n-am renunţat la idee“.

Acesta este Ion (mult mai cunoscut ca Nuţu) Olteanu, fondatorul Iris, chitaristul de la Holograf (şi de la Roşu şi Negru pentru un an), cel care l-a adus pe Cristi Minculescu în formaţia care i-a dat nume şi pe marile scene…

Coautor al primului disc Iris, apoi al celui de-al doilea şi al treilea disc Holograf, unul dintre marii noştri chitarişti rock, Nuţu a asistat în acel ultim şi cel mai dur deceniu al regimului comunist la plecarea în străinătate a altor colegi de scene şi de studiouri: Perin Boian, Adrian Ilie, Marty Popescu, Dan Bădulescu, Dorel Vintilă Zaharia, Doru Apreotesei ş.a. Reuşind să ajungă în Suedia imediat după decembrie 1989, Olteanu a răspuns foştilor colegi de la Holograf atunci când l-au chemat să reîntregească trupa în Anglia, pentru ceea ce părea să devină punctul culminant al muzicienilor rock români: înregistrări, concerte de club… Tocmai ce se pregăteau să lanseze un disc şi găsiseră formula ideală a promovării sale cu piesa „Farewell to Communism“, când într-o bună dimineaţă s-au trezit cu tot planul anulat – începuse mineriada şi nimeni nu mai credea în anticomunismul românilor!

„Stockholm-ul e un oraş superb, i se spune «Veneţia Nordului». Suedezii sunt oameni de cuvânt, disciplinaţi. Greu îţi faci un prieten printre ei, dar când ţi-a ieşit acest lucru, îl ai pentru toată viaţa. Mulţi spun că sunt reci, aşa pare, dar totul se schimbă după ce reuşeşti să le spargi pojghiţa. Cât despre showbusiness, aşa cum, probabil, ştii, suedezii sunt doar nouă milioane, dar ţara lor e a treia exportatoare de muzică din lume. Au toate genurile foarte bine reprezentate, nu mai vorbesc de rock; la ei trăiesc şi trupele vechi foarte bine, se reunesc, dau concerte şi turnee… Finala concursului Eurovision, poate nu se ştie, are în spate scenotehnică suedeză“.

În Suedia, Nuţu se descurcă relativ uşor, ajungând să nască diverse trupe şi să predea la o şcoală de muzică. Concertează cu diverse formule în tot nordul scandinav, revine şi în România în vacanţă la rude sau pentru diverse evenimente. La un moment-dat, la Stockholm, a cântat într-un proiect românesc: Mess Doctors (cu claviaturistul Doru Apreotesei ex Pro Musica, Post Scriptum şi Sfinx, respectiv fostul toboşar de la Timpuri Noi, Răzvan Moldovan). Mai târziu, acesta din urmă a adus acasă încercările muzicienilor emigraţi, care până la urmă au născut primul repertoriu Partizan.

Pe de altă parte, Nuţu are înregistrate în nume propriu mai multe piese inspirate de dorul de România – „Dunărea delta blues“, „Descântec“ -, prima figurând pe „Discul emigranţilor. Muzici din diaspora” (care a însoţit prima mea carte despre 100 de muzicieni români din străinătate).

„Mă voi întoarce mereu în România, pentru că e ţara în care m-am născut, am crescut, am făcut şcoala şi toate cele. E adevărat că n-am stat mult pe la şcoală, că eram atras deja de chitară, dar am rămas cu ceva; oricât am hulit eu atunci sistemul comunist, uniformele şi matricolele, am primit multe informaţii care mi-au folosit ulterior cât nu mi-aş fi închipuit vreodată. Am trăit în România 33 de ani şi, cum viaţa e un summum de amintiri – aşadar ceea ce-ţi mai aduci aminte înainte de a dispărea – , am ditamai viaţa de amintit şi de povestit, de aceea mă întorc tot timpul. Acolo am familia, inclusiv cea a soţiei – pentru că sunt recăsătorit cu o româncă – şi prietenii“.

Ultima h-oră: În ianuarie 2022, am primit o înregistrare de ultimă oră a trupei lui Nuţu – Guts & Grace – care mi-a plăcut foarte mult. Practic, e singura melodie în care e implicat un muzician român, care m-a mişcat cu adevărat cu mesajul ei metaforic. L-am asimilat nu numai crizei pandemice, ci şi condiţiei artistului român (în particular muzician), pentru că abia în ultimii ani opinia publică a aflat dedesubturile şi adevărul trist al unei bresle total descoperite, fără un spate solid (sindicat, asociaţie profesională, name it).

Cu imaginea demonstraţiei din 15 ianuarie 2022 în minte, împreună cu prietenul Bogdan Sterpu (editor video) şi fiul meu Andrei (personajul din videoclip) am pus la cale o poveste, propusă lui Nuţu şi colegilor săi, care au acceptat-o cu bucurie şi au filmat ce le-am cerut. În planul secund, este viaţa lui Nuţu, dar şi a atâtor muzicieni români, nevoiţi să plece din România pentru „scene” mai primitoare. Altfel, un omagiu unuia dintre idolii adolescenţei mele de meloman şi chitarist.